Geoagiu Băi, orașul amenzilor! Astăzi, pe la amiază, când am văzut că mercurul termometrului își lua avânt spre 40 de grade, am decis că singura soluție de supraviețuire este o escapadă la Geoagiu Băi. M-am urcat în mașină și, în doar 35 de minute, eram la destinație.
Mă învârt prin stațiune în căutarea unui loc de parcare și îmi fac cruce. Așa ceva n-am mai pomenit! Sute de mașini parcate în cele mai incredibile locuri! Pe alei, în fața porților, printre chioșcuri, pe marginea drumului… Dacă mai stăteam puțin, eram convins că voi găsi una parcată și pe acoperișul unui hotel. Atmosfera era atât de aglomerată încât aveam impresia că jumătate din populația județului primise aceeași idee genială: „Hai la băi, că acolo sigur e răcoare!”
După vreo două ture complete, reușesc să găsesc un loc în parcarea din fața Hotelului Decebal. Fericit nevoie mare, opresc și mă pregătesc să cobor. Când deschid portiera, nenorocire! 38 de grade! La umbră! Nici Sahara nu cred că se mai lăuda cu asemenea performanțe. Aerul de afară nu se respira, se mesteca!
Mă îndrept cu pași grăbiți spre orice petic de umbră și observ mai multe autoturisme parcate cu câte o hârtie înfiptă strategic la ștergător. Curiozitatea nu-mi dă pace. Mă uit. Surpriză! Amenzi pentru neplata parcării. În apropiere văd un indicator pe care scrie clar că trebuie să plătesc 15 lei prin aplicația TPARK sau prin SMS la 7420. Scot telefonul, accesez aplicația și mă pregătesc să-mi îndeplinesc obligațiile cetățenești. Caut Geoagiu Băi. Nu găsesc. Constat că n-am semnal. Poate de la căldură! Sau poate că și antenele se refugiaseră la umbră.
Și cum un necaz nu vine niciodată singur, remarc în apropiere și un individ înarmat cu un chitanțier și un aparat foto, ce lăsa amenzi pe bandă rulantă și care se apropia vertiginos de mașina mea. Apuc doar să-l întreb dacă mașinile electrice, cu numere verzi, sunt scutite de plata parcării. O privire încruntată și o voce severă proclamă sentința:
— Toată lumea plătește!
Tonul nu lăsa loc de interpretări.
M-am urcat în electrica mea cu numere verzi, cu speranța că poate universul îmi va scoate în cale o soluție. În acel moment apare și nevastă-mea, care nu mai suporta cloceala deșertică de afară, și îmi spune aproape disperată că ștrandul este arhiplin și că nu există nicio șansă să găsim un loc la umbră. Mai dau o tură cu mașina și mă îndrept spre parcarea ștrandului, încercând să-mi forțez norocul. Aici mă întâmpină un alt cavaler al chitanțierului, pregătit să împartă amenzi cu aceeași generozitate cu care Moș Crăciun împarte cadouri.
Amețit de căldură, enervat că nu pot plăti parcarea și copt la foc mic de soarele dogoritor, mǎ trezesc cu un gând alarmist. Oare când aceste sute de mașini vor începe să coboare din stațiune, în cât timp voi ajunge eu acasă? Cât timp voi pierde la coada kilometricǎ? Îi împărtășesc și soției această revelație strategică. Îmi răspunde scurt:
— Hai să plecăm până nu ne ia valul, că ajungem mâine dimineață acasă!
M-am conformat și am constatat că singurul lucru care avea loc liber era drumul spre casă. Așa se face că am plecat la Geoagiu Băi să mă răcoresc și m-am întors după o oră, fără să văd ștrandul, fără să fac baie, fără să găsesc umbră și fără să înțeleg cum se plătește parcarea fără semnal.
Am fugit de caniculă și am dat peste o altă formă de arșiță: febra amenzilor. La cât de multe hârtii am văzut înfipte în ștergătoare, nu m-ar mira ca, la finalul zilei, cineva de la Primăria Geoagiu să fi întrebat îngrijorat: mai avem procese-verbale sau trebuie să tipărim un nou lot?
