Secretul celui mai iubit profesor! De ce îl adorau elevii?!
Dacă adolescența mea a avut un dirijor, fără îndoială acela a fost profesorul de muzică Nicolae Râșteiu. Ne-a fost diriginte cinci ani la Liceul Pedagogic din Abrud și, culmea, era unul dintre puținii profesori pe care, dacǎ îl vedeam venind pe coridor, nu căutăm imediat o ieșire de urgență.
Absolvent de Conservator, tânăr, elegant și mereu cu un zâmbet discret, avea un talent rar: reușea să ne facă să-l respectăm fără să ne fie frică de el. Nu ridica vocea, nu bătea cu catalogul în catedră și nici nu avea privirea aceea care putea acri laptele de la trei clase distanță. Pur și simplu știa să fie profesor.
Țin minte că în primul an de liceu a ținut neapărat să prezentăm un program artistic pentru elevii de la HCC Abrud. În timp record a organizat totul, iar eu am primit misiunea de a interpreta „Amurgul”, melodia Angelei Similea. Nu era deloc o piesă ușoară. Eu aveam emoții cât pentru toată sala!… Dar dirigintele mă acompania liniștit la pian, de parcă știa sigur că n-am să încurc nimic. M-am descurcat bine, iar atunci am înțeles că uneori un profesor îți împrumută încrederea lui până înveți să ai încredere în tine.
Dar cea mai frumoasă lecție n-am primit-o nici în sala de clasă, nici pe scenă. Am primit-o într-o seară, la restaurantul Detunata. Mergeam acolo, duminică seara, să ascultăm orchestra și să bem câte o bere, cu speranța că nu vom întâlni niciun profesor. Încercam să intrăm în lumea oamenilor mari. Sau, cel puțin așa credeam la acea vreme. Numai că, într-o duminică, ușa restaurantului s-a deschis și a intrat… dirigintele!
În secunda aceea am simțit că mi se oprește inima. Eram convins că de luni începe sfârșitul: părinți chemați la școală, morală… M-am uitat disperat la colegii mei. Ei nici măcar nu s-au clintit. Dirigintele a zâmbit, ne-a salutat și s-a dus liniștit la masa lui. Atât. Atunci mi-am dat seama că, colegii mei nu erau la prima abatere.
Luni, la școală, nici măcar n-a pomenit întâmplarea. Abia peste ani am înțeles cât de mare era lecția aceea.
Avea încredere în noi. Știa că adolescența nu poate fi trăită doar între catalog și tablă și că unele lucruri le înveți doar dacă ești lăsat să le descoperi singur. Nu ne trata ca pe niște infractori surprinși asupra faptului, ci ca pe niște tineri care aveau nevoie de libertate. Poate tocmai de aceea îl respectam atât de mult. Uneori, cea mai bună lecție nu este cea predată, ci cea pe care profesorul alege, înțelept, să n-o transforme într-un scandal.
Tot el m-a salvat și de vioară. În anul întâi făceam vioară, iar relația mea cu vioara era un dezastru! Eu o chinuiam pe ea, ea mă chinuia pe mine și, împreună, îi chinuiam pe toți cei aflați pe o rază de câteva sute de metri. Într-o zi i-am spus că nu-mi place deloc și că mi-aș dori să trec la acordeon. M-a privit, mi-a tras șugubăț cu ochiul, așa cum obișnuia el și din anul al doilea eram deja la clasa de acordeon. Cred că și vioara a răsuflat ușurată!… Nu pot spune că am devenit un mare virtuoz, dar profesorul îmi aprecia munca și silința, mai mult decât talentul. Până la sfârșitul liceului n-am mai avut nicio problemă.
Pe lângă celebrul cor al liceului, el a înființat și un cor de cameră, unde au fost selectați elevi după criterii mai stricte. Am avut norocul să fiu printre ei. În doar câteva luni ne simțeam deja niște artiști consacrați. Colindam Apusenii cu spectacole, cântam prin cămine culturale, pe scene improvizate și la toate manifestările importante din județ. Pentru noi nu conta dacă în sală erau cincizeci de oameni sau cinci sute. După fiecare spectacol aveam impresia că lumea întreagă ne aplaudă. Dacă ne întreba cineva unde mergem, răspundeam cu aer important: „În turneu!” De parcă urma să cucerim Europa, nu Câmpeniul, Bistra sau Baia de Arieș.
Profesorul punea suflet în tot ceea ce făcea. Nu conta dacă mergeam să cântăm într-un oraș sau într-un sat ascuns printre munți. Pentru el fiecare spectacol trebuia să iasă perfect. Avea grijă de fiecare detaliu, iar noi urcam pe scenă convinși că suntem cei mai importanți oameni din lume. Și, pentru câteva minute, chiar eram!
Repetițiile aveau farmecul lor. Eram adolescenți, iar disciplina nu era întotdeauna punctul nostru forte. Îmi amintesc cum ne certa doar cu privirea. Era suficient să se încrunte puțin și înțelegeam că făcuserăm prea multă gălăgie. Alteori se așeza la pian și începea să ne cânte, cu o ironie fină, „Imnul măgarilor”. Era imposibil să nu pricepi mesajul: „Voi chiar exagerați!”, doar că spus cu note, în loc de cuvinte.
Mai erau și zile în care pleca supărat, nemulțumit de prestația noastră. Nici atunci nu făcea scandal. Știam însă imediat ce simțea după felul în care închidea capacul de la claviatura pianului. Gestul acela spunea mai mult decât o mie de cuvinte.
Astăzi, dacă cineva m-ar întreba ce aș putea spune rău despre profesorul Nicolae Râșteiu, răspunsul ar veni fără nicio ezitare: nimic! Pentru noi n-a fost doar dirigintele clasei. A fost omul care a pus muzică în anii cei mai frumoși ai tinereții noastre și lumină în sufletele unor copii care învățau, încet, să devină oameni. Și poate că aceasta este adevărata măsură a unui dascăl: nu câte lecții a predat și nici câte note a trecut în catalog, ci câte inimi a atins. Iar profesorul Nicolae Râșteiu ne-a făcut să ne simțim văzuți, înțeleși și prețuiți.
De aceea, după atâția ani, numele lui încă răsună în memoria noastră cu aceeași armonie cu care, odinioară, răsuna pianul său în sala de clasă. Iar dacă există un secret al celui mai iubit profesor din Abrud, acela a fost unul surprinzător de simplu: înainte să ne învețe muzică, ne-a învățat să fim oameni!
