No, în sfârșit, o venit liniștea și pe strada mea!

No, în sfârșit, o venit liniștea și pe strada mea! După șase ani, pot să mă bucur și eu de casa mea și de cartierul în care locuiesc! Vecinii s-au liniștit, focurile s-au mai rărit, iar chefurile de la miezul nopții aproape au dispărut. No, uite că se poate!

Nu s-o surpat ceru’ și, minune mare, n-o murit nimeni dacă s-o făcut liniște după ora 22! Ba chiar am descoperit că-i tare fain să stai în propria casă și să nu simți că locuiești lângă un birt fără program de închidere.

Dar, după câte articole am scris și după câte reclamații am făcut la toate forurile naționale, județene și locale, tot n-am reușit să înțeleg unii dintre vecinii care cred că totul li se cuvine și că legea-i făcută pentru alții... Parcă-s niște mici Dumnezei ai cartierului, cu propriile reguli: dacă au chef de gălăgie, fac gălăgie; dacă au chef de chef, fac chef; dacă au chef să urle, urlă; dacă au chef să spele haine în toiul nopții, no, spală, că doar n-o să le spună vecinu’ când să bage mașina în priză!...

Am încercat cu vorba bună, cu rugăminți, cu răbdare, cu explicații și cu speranța că, până la urmă, o să înțeleagă că într-un cartier mai locuiesc și alți oameni. N-o fost chip! A fost nevoie să apelăm la oamenii legii, ca să le explice ceea ce noi încercam să le explicăm de mult: legea nu-i opțională și nu-i ca la bufet, să alegi din ea numai ce-ți convine.

Și aici vine partea cea mai faină: ni s-a reproșat că nu suntem buni vecini. No, asta-i bună! Adică, dacă ei fac chefuri nocturne, urlă ca disperații până la miezul nopții, trântesc, țipă, spală haine când lumea doarme și fac tot ce le trece prin cap, noi trebuie să răbdăm toate acestea ca să fim „buni vecini”.

Cu alte cuvinte, bun vecin este ăla care tace și înghite. Dar dacă îndrăznești să spui „Vecine, mai încet, că-i noapte!” sau „Hai să respectăm și noi legea!”, gata, ai devenit dușman. Pentru că, în logica unora, lor le este permis totul, iar noi trebuie să acceptăm umili, ca să nu le stricăm buna dispoziție. Păi no, oameni buni, asta nu-i vecinătate, asta-i abonament la răbdare!

Nu vreau să folosesc cuvinte dure și nici nu vreau să-mi mai amintesc de asemenea oameni. Șase ani au fost destui. Acum vreau să mă bucur de casa mea, de strada mea, de cartierul meu, de liniște și de aer curat. Vreau să deschid geamul și să aud păsările, nu să aflu cine mai are chef de concert la miezul nopții. Vreau să dorm liniștit și, dacă aud ceva noaptea, să mă gândesc că poate-i o pisică, un câine sau vântul, nu că începe iar programul artistic al vecinilor.

Mă bucur de strada Schweighofer, de Dealul Alunului, și după șase ani pot spune liniștit: No, măi oameni buni, se poate! Se poate să trăim unii lângă alții, se poate să respectăm vecinul, se poate să respectăm legea și, mai ales, se poate să facem liniște fără să se întâmple nicio nenorocire. A venit soarele și pe strada mea! Și liniștea! Și aerul curat! No, să țină, că tare bine-i!