No, dacă tot m-o mâncat să-mi iau mașină electrică…

No, dacă tot m-o mâncat să-mi iau mașină electrică… Eu am zis că nu se poate! Alin Ecşeu o zis: «Lasă, măi omule, că vedem noi!» Și uite unde-am ajuns…

La 14 ani am învățat să conduc camionul și motocicleta. Nu pentru că eram vreun geniu al șoselelor, ci pentru că, probabil, aveam o relație complicată cu mersul pe jos. Pentru mine, condusul a fost întotdeauna mai mult decât deplasarea din punctul A în punctul B. Era un alt mod de a exista. Aveam impresia că, dacă mă urc la volan, câștig timp, iar senzația aceea de libertate era absolut extraordinară.

Atât de pasionat am fost, încât în armată am reușit să fac și școala de șoferi profesioniști. Practic, în timp ce alții își făceau planuri de viitor, eu îmi făceam planuri de traseu. Mașina a fost pentru mine, multă vreme, înaintea locuinței și a altor bunuri materiale.

Am avut multe mașini, majoritatea second-hand, dar în ultimii ani am ajuns la mașini noi și la celebrul sistem buy-back — sau, cum îi spun eu, „îți dau mașina mea și mai încerc să scot niște bani de unde nu mai sunt”. Și aici apare personajul principal al poveștii: Alin Ecșeu, un adevărat profesionist al reprezentanțelor Ford și, mai nou, Geely. Un om cum rar întâlnești.

Aveam un Suzuki Vitara și visam la un Ford Puma. Problema era simplă: visul era frumos, dar matematica era nemiloasă. I-am spus lui Alin că singura mea șansă ar fi să dau Vitara la buy-back. Nu ne cunoșteam foarte bine, dar omul mi-a spus că va face tot ce poate să-i convingă pe patronii firmei să-mi cumpere Suzuki-ul, iar eu să plătesc diferența pentru un Puma nou. Și a făcut-o. Mai târziu am aflat că, pentru a mă ajuta, și-a asumat niște riscuri.

Eu am făcut calculele de rigoare — adică am încercat să demonstrez că se poate face imposibilul cu bani puțini — iar a doua zi eram la volanul mașinii pe care mi-o doream. Au trecut aproape trei ani. Apoi am aflat că Ford are și variante electrice. Evident, cum putea un om care a condus camion de la 14 ani să reziste tentației unei mașini electrice? L-am rugat pe Alin să mă anunțe dacă primește una. Și într-o zi mă sună: „A venit la Sibiu un Ford Puma electric Sound Edition. Vârful de gamă. Dacă îl vrei, încerc să-ți obțin un preț bun.”

M-am dus. Am văzut mașina. M-am îndrăgostit. Problema era că și mașina se îndrăgostise de portofelul meu. Prețul era prea mare. Diferența pe care trebuia să o plătesc după buy-back era pur și simplu peste posibilitățile mele. I-am spus lui Alin că voi încerca să cumpăr varianta de bază, mai ieftină, fără atâtea dotări. Numai că Alin nu s-a lăsat. Aproape zilnic vorbeam despre electrica aia. „Ia-o!” „Alin, n-am bani!” „Vedem noi!” „Nu mă încadrez!” „Vedem noi!” „Nu pot!” „Hai că se poate!”

Într-o zi mă sună din nou: „Mașina ta veche a fost aprobată pentru buy-back. Fă rost de bani. O asemenea ocazie nu mai prinzi!” Am mai făcut niște calcule. Am mai oftat. Am mai calculat o dată. Tot nu ieșea. Și atunci Alin a făcut ceva ce nici acum nu știu exact cum a reușit: mi-a obținut o reducere de 1.500 de euro. Cum? Nu știu. N-am întrebat prea mult, ca să nu stric magia.

Am luat un împrumut, am făcut pasul și, datorită insistențelor lui Alin, am ajuns proprietarul celui mai performant Ford Puma pe care l-am avut vreodată. Astăzi, după aproape 10.000 de kilometri, pot spune fără ezitare că sunt încântat. Este cea mai silențioasă, elegantă și… Star Trek mașină pe care am condus-o vreodată.

Dar, dincolo de mașină, am rămas cu altceva. Am aflat că pentru Alin vânzarea acelei mașini nu a fost neapărat o mare afacere. Dar faptul că m-a văzut fericit a contat mai mult. Și aici este diferența dintre un om care vinde mașini și un om care înțelege oamenii.

Alin putea să-mi spună simplu: „Nu-ți permiți? Ghinion.” În schimb, a căutat soluții. A insistat. A negociat. A riscat. Și, până la urmă, m-a urcat la volanul unei mașini pe care credeam că nu mi-o voi putea permite niciodată. Asta înseamnă, pentru mine, omenie!

Oameni ca Alin sunt puțini. Foarte puțini. Și poate că, în lumea asta în care aproape orice are un preț, mai există încă oameni pentru care bucuria altuia valorează mai mult decât comisionul. Așa este Alin Ecșeu. Iar dacă mă întreabă cineva ce-mi place cel mai mult la noua mea mașină, răspunsul este simplu: faptul că, atunci când apăs accelerația, îmi amintesc că în spatele ei a fost un om care a apăsat mult mai tare pe pedala omeniei. Restul sunt cai putere, baterii și tehnologie. Și, bineînțeles, niște rate.