M-am născut la poalele Muntelui Găina, în comuna marelui erou Avram Iancu. Târgul de Fete de pe Muntele Găina se ține în fiecare an, în cel mai apropiat weekend de 20 iulie, de Sfântul Ilie. Îl așteptam cu o nerăbdare de ziceai că vine însuși împăratul, nu doar neamurile plecate prin țară. Pentru noi, cei de pe Valea Arieșului Mic, era momentul de referință al anului, mai important chiar și decât Crăciunul. Era o înțelegere nescrisă, moștenită din moși-strămoși: cine pleca din zonă, oricât de departe ajungea și oricât de domn se făcea, de Târgul de Fete trebuia să vină acasă. Altfel, parcă nici nu se punea că-i moț. De aceea, întreaga suflare moțească era în fierbere.
Cu o săptămână înainte, văruiam gardurile, măturam curtea și făceam curățenie de parcă urma să vină întreaga Românie în inspecție. Se simțea sărbătoarea în aer. Nimeni nu mai vorbea despre altceva: ce mâncare s-a pregătit, cine la cine vine, câte rude sosesc, ce program o fi anul acesta… Și, bineînțeles, cine cu ce mașină apare, că și acesta era un subiect de mare interes.
Singurul drum care făcea legătura cu Câmpeniul era neasfaltat. Curent electric n-aveam, iar apa o căram cu găleata de la izvoare. Trăiam într-o zonă atât de izolată, încât dacă vedeai două mașini într-o zi începeai să bănuiești că s-au rătăcit. În rest, doar câte un camion cu lemne și un autobuz obosit treceau huruind pe drumul pietruit și lăsau în urmă un nor de praf. Tocmai de aceea, Târgul de Fete aducea, pentru câteva zile, lumea întreagă în comună.
Atunci vedeam și noi „mașini mici” și ne uitam la ele ca la OZN-uri. Îmi amintesc de Arsente, care venea cu un Moskvici 408, ultimul model, cu două perechi de faruri și aparat de radio. Radio! Pe vremea aceea, dacă aveai radio în mașină, puteai fi trecut direct la categoria „boier”. Ne lăsa să-i spălăm mașina pe marginea Arieșului, dar stătea cu ochii pe noi și urmărea fiecare mișcare, de parcă spălam coroana Reginei Angliei.
Mai era Traian, care se realizase prin Timișoara și venea mândru cu Wartburgul 311. Sau Niculiță, ajuns domn mare la București, care apărea cu o Volga. Când intra Volga în sat, aveai impresia că vine delegația de la Kremlin. Noi, copiii, deveneam imediat specialiști în automobile. Știam modelul, caii-putere – chiar dacă habar n-aveam ce înseamnă – și povesteam tot anul cine în ce s-a plimbat. Dacă aveai norocul să faci și un tur prin sat cu una dintre mașinile acestea, te lăudai tot anul.
Pe munte urcam pe jos, fie pe Valea Vidrișorii, fie pe Valea Uțului. Carele și camioanele se încumetau doar pe drumul anevoios de pe Valea Vidrișorii. Acolo era spectacolul adevărat. Când se întâlnea un camion cu o căruță începea negocierea. Drumul era atât de îngust, încât nu încăpeau amândouă. Trebuiau să ajungă până la câte un loc mai larg, unde puteau trece una pe lângă alta. Și până atunci, fiecare îi explica celuilalt, cu mult calm ardelenesc și ceva gesturi mai hotărâte, de ce el are dreptul să treacă primul.
În preajma târgului, fiecare casă avea oaspeți. Ne plimbam cu ei pe drumul prăfuit sau stăteam pe câte o pătură întinsă la marginea drumului, ca să vadă tot satul că și pe la noi au venit neamuri. Era motiv de mare bucurie… și de fală, că doar nu-i tot una să n-ai pe nimeni ori să ți se umple curtea de rude și prieteni. Așteptam cu toții marele eveniment și poveștile adunate peste an: ce-a mai făcut fiecare, pe unde a umblat, cum i-a mers.
Pe atunci nu existau telefoane mobile, internet sau mesaje. Corespondam prin scrisori. În comună era doar o centrală telefonică cu manivelă, în casa lui Gunesch, din centru. Dacă voiai să vorbești cu cineva plecat prin lume, întâi îi trimiteai o telegramă, în care îl anunțai în ce zi și la ce oră să vină la poșta din localitatea lui. Abia apoi mergeai și tu la Gunesch, învârteai de manivelă și sperai că se aliniază planetele și răspunde omul. Astăzi ne enervăm dacă cineva nu răspunde în zece secunde. Atunci eram fericiți dacă răspundea în aceeași zi. Și, culmea, parcă tot ne înțelegeam mai bine.
Și totuși, n-am simțit niciodată că ne lipsea ceva. Nu aveam asfalt, nici curent, nici apă la robinet, nici telefoane mobile, nici internet. Dar aveam un Târg de Fete care aducea acasă oameni, povești și bucurie cât pentru un an întreg. Pentru câteva zile, comuna Avram Iancu devenea centrul universului nostru, locul în care se întorceau rădăcinile, prieteniile și familia.
Astăzi avem autostrăzi, semnal 5G și putem vorbi cu cineva din Honolulu în două secunde. Numai că, de multe ori, nu mai găsim timp să trecem pe la vecinul de peste drum. Mare progres… dar parcă s-a pierdut pe undeva și drumul spre casă!…
