Bunătatea n-a dispărut! Doar că o întâlnești mai rar… Ziua de azi a început cum nu se poate mai bine: pe terasă, cu puțin soare, puțină răcoare, cafea și liniște. Genul ăla de liniște în care te apucă filosofia vieții… Și deodată: bâzzz… bâzzz… Nu din ăla poetic. Nu. Din ăla care-ți ridică tensiunea fără rețetă! Mă uit în jur, atent… și, pac! descopăr pericolul. Viespile! Dar nu așa, la plimbare, ca niște turiști rătăciți. Nuuuu! Cu treabă, cu obiective clare și cu șef de șantier. Ca niște constructori cu experiență. Intrau pe sub tabla acoperișului, prin niște găuri mici, de parcă aveau cheie de rezervă!… Ieșeau, intrau… trafic ca la gară în zi de sărbătoare! Stau, analizez… și-mi pică fisa: — Mă, ăstea nu vin în vizită. Ăstea își fac cuib aici!
Și atunci îmi amintesc: anul trecut le-am distrus toate cuiburile din jur. Fără milă. No… acum s-au întors! Cu plan. Cu strategie. Cu dorință de răzbunare. Probabil au și grup de WhatsApp: ,,Operațiunea Terasa”. Parcǎ le și aud, povestind între ele: — „Las’ că-i arătăm noi lui! Ne băgăm direct sub acoperiș, să-l salutăm dimineața la cafea!”
Speriat de experiența tristă de anul trecut, când m-au înțepat de era să ajung la spital, am decis: trebuie să acționez! Sun la mai multe firme de deratizare. Îmi spun prețurile… Rămân fără grai! Mai întreb o dată, poate n-am auzit bine. Am auzit! Trec la planul B: internet, documentare, studii… În câteva ore eram deja expert în viespi, dacă mă întrebai, țineam și conferință. Și la un moment dat zic: — No, hai să merg și la magazinul agricol de la intrarea în piața din Sebeș, Fitogarden. Mai rău n-are ce fi. Intru, le spun păsul. Horațiu Păcurar mă ascultă liniștit și, împreună cu soția lui, încep să-mi explice frumos, ca la școală: — Luați K-Obiol, îl amestecați cu apă și stropiți.
Clar. Simplu. Fără filozofii. Fix ce trebuia. Și apoi mă întreabă:
— Aveți pompă?
— N-am… (cu vocea unui om care se vedea deja alergat de viespi)
— Vă împrumutăm noi una nouǎ, sigilatǎ. Electrică. Cu tijă lungă, să ajungeți sus pe terasǎ.
Am rămas… cum să zic… ca la dentist fără anestezie.
— O cumpăr! – zic eu.
— Nu trebuie. O luați, o folosiți și ne-o aduceți săptămâna viitoare înapoi.
M-am uitat în jur. Sincer. Să văd dacă nu-s la camera ascunsă sau la vreun experiment social… Dar nu. Cât am stat acolo, am văzut ceva rar: răbdare. Le explicau tuturor clienților, scriau pe produse cum se folosesc, vorbeau frumos… de parcă nu erai client, erai vecin venit să ceară o cană de zahăr. Sau, în cazul meu, o pompă electrică.
Am ieșit cu fiolele în buzunar și cu o stare… altfel. Din aia care nu se vinde la raft.
Viespile sunt tot acolo, sub acoperișul de la terasă. Își văd de blocul lor în construcție — probabil lucreazǎ deja la finisaje, poate montează și termopan. Dar eu am înțeles ceva: în țara asta, printre nervi, grabă și „n-am timp”, mai sunt și oameni faini. Din ăia care-ți dau o mână de ajutor fără să te cunoască. Fără să-ți ceară garanție pe suflet. Și-apoi, sincer… când ai astfel de oameni de partea ta, parcă nici viespile nu mai par chiar atât de rele. Doar… mai organizate decât noi!
