Pe Tibi Grădinar l-am cunoscut într-o zi când m-am abătut și io prin Piața din Sebeș. Și cum umblam așa, cu mâinile în buzunar și gândurile duse spre copilărie, numa’ ce dau de o coadă zdravănă. Mă opresc. Mă uit. Îmi zic: „No, aici îi ceva!” Mă apropii încet, ca omul curios, și văd că toată lumea stătea la rând la un chioșc. Nu la toate, că doar erau mai multe acolo, da’ numa’ la unul era înghesuială de parcă venise Crăciunul mai repede. Și acolo, în mijlocul poveștii, stătea omul despre care aveam să aud numa’ vorbe de laudă: Tibi Grădinar. N-am apucat bine să deschid gura, că din stânga și din dreapta au început oamenii să-mi explice, fără să-i întreb prea tare:
— De la el cumpărăm de ani de zile!
— N-o dat greș niciodată!
— Asta-i carne, nu ce găsești prin alte părți!
No, dacă tot m-o prins curiozitatea, m-am pus și io la rând. Și stând acolo, ascultând poveștile oamenilor, parcă simțeam cum mi se deschide o ușă veche în minte… una care ducea direct în copilăria mea din Munții Apuseni. Când, o dată pe an, de Crăciun, se tăia porcul. Nu era doar o treabă gospodărească, era un fel de sărbătoare în sine. Mirosul de cârnați proaspeți, caltaboșul aburind, jumările crocante… toate aveau un gust care nu se învață, se moștenește.
Când mi-o venit rândul, am luat și io câte puțin din toate. Și, Doamne, parcă nu mâncam, parcă mă întorceam în timp! Gustul ăla simplu, curat, fără „minuni” moderne, fără chimicale cu nume complicate — exact cum făceau ai noștri acasă.
Așa l-am cunoscut și pe Neluțu Popa, ginerele lui Tibi. Om cu carte, a terminat facultatea de protecția mediului, da’ viața l-o dus în altă direcție. O venit lângă socru-su, să-l ajute… și o rămas. De 17 ani. Nu din obligație, ci din pasiune.
— Aici m-am regăsit, mi-o zis el simplu, cu un zâmbet care nu avea nevoie de explicații.
Și se vedea. În felul cum vorbea, în felul cum tăia, în felul cum își respecta meseria. Nu era doar „ajutor”, era parte din poveste.
De atunci, recunosc, m-am obișnuit. Nu trece mult și iar mă trezesc la coada aia. Pentru cârnați, pentru cotlet, pentru salam de vară… pentru toate bunătățile pe care, când eram copil, le visam tot anul și le vedeam doar la sărbători. Și știți care-i partea cea mai faină? Că de fiecare dată când am musafiri și pun pe masă din bunătățile astea, inevitabil apare întrebarea:
— Măi, da’ de unde ai luat așa ceva?
Și atunci, cu o satisfacție pe care n-o pot ascunde, le spun:
— De la Tibi Grădinar.
Nu pentru că i-aș face reclamă — că, sincer, n-are nevoie. Coada vorbește de la sine. Ci pentru că, din când în când, îi bine să mai spunem și lucrurilor pe nume. Că, până la urmă, un lucru rămâne valabil: omul sfințește locul! Și, dacă mă întrebați pe mine, în colțul ăla de piață din Sebeș… se sfințește de aproape 50 de ani!
