Iernile în Maramureș sunt lungi, aspre și acoperite de zăpadă ca în poveștile de demult. Dacă ai însă curaj și suficientă curiozitate să pornești la drum prin satele cu case răzlețe dintre dealuri, descoperi o altă lume. O lume pe care mulți o consideră uitată, dar care trăiește după reguli vechi, clare, într-un ritm propriu. Gospodăriile sunt îngrijite, chiar dacă par îngropate sub nămeți, iar oamenii își duc traiul în ritmul propriu, fără grabă și fără să se plângă.
Ajuns în cătunul Aspra, prima impresie este că timpul s-a oprit. Prima impresie este că te-ai teleportat direct în secolul al XVIII-lea. Casele vechi, drumurile acoperite de zăpadă și liniștea apăsătoare întăresc această senzație. Dar impresia se schimbă rapid. Oamenii de aici sunt bine conectați la realitatea prezentului, uneori mai informați decât locuitorii din zone considerate „civilizate”. Diferența este că prioritățile lor sunt altele. Televizorul și rețelele sociale ocupă puțin timp, ziua este dedicată muncii, iar supraviețuirea de la o iarnă la alta rămâne preocuparea principală.
Animalele, parte importantă a vieții în Aspra
Animalele din ogradă sunt la fel de importante ca pământul care le asigură hrana. Maria Florean se ocupă de gospodăria ei ca și cum ar fi cel mai important bun al ei. De altfel, așa și este. Are grijă de aniamlele ei, le dă de mâncare, le poartă de grijă și îi consideră parte din viața ei. Casa ei poate fi numită, fără exagerare, un muzeu viu. În interior, o sobă veche din lut domină încăperea. Podeaua este tot din lut, așa cum erau casele odinioară. Câteva lemne tăiate mărunt zac lângă sobă, pregătite pentru foc. Flăcările aruncă limbi de foc pe lângă plita încinsă, iar o cratiță mică cu mâncare stă pe margine, ca să rămână caldă. „Pe sobă facem și mâncare și ne și încălzim”, spune femeia, firesc, ca și cum ar explica ceva perfect normal.
Afară, gerul nu iartă. Maria ia o pâine feliată și iese să le-o dea animalelor, drept desert. Zăpada scârțâie sub picioare, iar frigul se simte imediat în mâini. Până ajunge la grajd, gerul îți taie respirația. Animalele îi simt prezența și o întâmpină ragând. Calul primește și el o bucată de pâine, chiar dacă nu a cerut la fel de vocal ca vecinul său. „Pe frigul ăsta stau mai mult închise”, explică femeia.
Singură, Maria își întreține gospodăria. Aduce mâncarea pentru animale cu roaba, iar apa cu gălețile. Iarna nu este o poveste romantică aici. Este o luptă zilnică, dusă în liniște, cu răbdare și cu o forță care nu se vede din drum.
Angela SABĂU
credit video: casamamamureșană
