Titanic Royal, nu s-a scufundat, ci s-a reinventat în deșert! Ei bine, dragii mei, trebuie să vă povestesc câte ceva despre hotelul Titanic Royal din Hurghada, un palat plutitor așezat nu pe ape, ci pe țărm, acolo unde marea se îmbracă în albastru de smarald, iar soarele te privește cu ochi de aur topit. Se spune că e un resort nou, un soi de vas ancorat în deșert, unde fiecare turist devine pasager într-o croazieră a liniștii și a răsfățului. Camerele sunt atât de bine izolate fonic, încât, dacă închizi ochii, juri că ești în cabina unui vas uriaș care plutește pe o mare calmă. Aici, tăcerea are miros de flori tropicale și gust de libertate. Hotelul are o scară rulantă care pare o pasarelă de îmbarcare spre vis. Fiecare pas pe ea te ridică spre un alt nivel al relaxării, ca și cum ai urca pe puntea superioară a Titanicului, gata să strigi: „Sunt regele lumii!”, doar că, în loc de vânt sărat, îți vine în față o adiere parfumată de cocktail cu mango. Angajații sunt îmbrăcați în uniforme de marinari, ca pe vremea celebrului Titanic. O replică stilizată a eleganței de altădată. Primii care îți sar în ochi sunt ofițerii de distracție: roșu ca focul și negru ca noaptea tropicală, cu epoleți aurii ce sclipesc ca stelele deasupra oceanului. Pe piept poartă broderia „Hwaidak Hotels – Since 1938 – Titanic Royal”, iar insigna cu aripi îi transformă, pentru o clipă, în îngeri ai ospitalității. Nu departe de ei, se mișcă un personaj aparte, stewardul poet. Bejul cald al bluzei sale și roșcatul pantalonilor par desprinse dintr-o pictură orientală, în care eleganța britanică a luat lecții de culoare de la soarele Nilului. Marinarii însărcinați cu lustruirea glorioasă a navei poartă pulovere crem cu dungi de ofițer și pantaloni roșii, ca focul din cazanele Titanicului. În mână, în loc de sabie, țin mătura și fărașul de bord, adevărate instrumente ale curățeniei maritime.
Și eu, modest pasager de clasa întâi în propria visare, stau pe puntea de piatră a resortului și privesc cum disciplina și distracția navighează împreună, ca doi delfini jucăuși în spuma mării. Înțeleg atunci că adevăratul Titanic nu e cel care s-a scufundat în Atlantic, ci cel care renaște în deșert, plutind pe un ocean de lumină!
Când se lasă seara peste Titanic Royal, lumina se schimbă ca într-un spectacol regizat de mare. Este ora în care puntea resortului prinde viață, barurile se transformă în cabine de muzică, iar turiștii în pasageri fericiți, plutind prin aerul parfumat cu iasomie și fum de narghilea. Pe terasa principală, orchestra cântă un jazz leneș, iar în lumina felinarelor, paharele cu vin roșu lucesc ca rubinele. Câte un chelner elegant, cu alură de ofițer de punte, trece printre mese cu pași măsurați, ca și cum ar conduce un vas printre recife. Într-un colț, copiii dansează, iar părinții zâmbesc cu aerul celor care au uitat, pentru o clipă, de viața de la țărm. Totul plutește, chiar și gândurile. Așa învăț că adevărata plutire nu se face pe ape, ci între două respirații liniștite. Titanic Royal nu este doar un hotel, ci o metaforă a echilibrului: destul lux ca să te simți rege, destulă simplitate ca să rămâi om.
Dimineața vine cu o nouǎ îmbarcare, într-o altǎ zi. Soarele răsare din mare cu o eleganță regală, în timp ce un comandant invizibil pare să dea semnalul de plecare: „Ridicați ancora, treziți visele, pornim din nou spre fericire!”
Chelnerii, îmbrăcați ca niște ofițeri ai răsfățului, poartă în loc de busolă tăvi cu croissante și, în loc de sabie, zâmbete. Fiecare „Good morning, sir” este un sunet de clopot marin, iar fiecare ceașcă de cafea — o mică ancoră care te ține legat de clipa perfectă. Pe marginea piscinei, turiștii se adună ca pasagerii de pe o punte, gata de un nou voiaj prin leneveală. Se aud râsete, pași goi pe piatra caldă. Și, undeva, în spatele cortinei de palmieri, se simte ritmul discret al personalului, acei marinari ai ospitalității care țin corabia perfect echilibrată între eleganță și bucurie. Fiecare are rolul lui: unii lustruiesc puntea (pardon, terasa), alții pregătesc bărcile de salvare (adică șezlongurile), iar câțiva, nevăzuți, veghează ca totul să curgă lin, ca pe o mare fără furtună. Ridic ceașca spre cer și zâmbesc, ca un pasager recunoscător: „Să trăiești, Căpitane Vacanță, și să ne porți mereu pe ape liniștite!” Și marea, cumva, îmi răspunde, printr-un val ușor care sărută țărmul exact în clipa aceea, de parcă ar spune: „Bine ai revenit la bord, visătorule! Călătoria abia începe!”
Când vine ziua plecării, privesc pentru ultima dată spre Titanic Royal. În lumina dimineții, hotelul nu mai pare doar o clădire, ci o corabie de vise ancorată în nisip. Pe holurile lucioase se aude ropotul discret al valizelor și pașii pasagerilor care se pregătesc să părăsească puntea. Mă simt ca un marinar care își lasă în urmă portul preferat. Îmi spun atunci, în gând, că adevăratul Titanic nu s-a scufundat niciodată — s-a transformat. A renăscut aici, în Hurghada. Ce îmi rămâne? Un gust de sare pe buze și o senzație de plutire în piept. O lecție simplă, dar adâncă: fiecare vacanță adevărată e, de fapt, o expediție interioară. Și, uneori, ca să-ți regăsești liniștea, trebuie doar să te lași purtat de val, de zâmbetul unui chelner în uniformă sau de o rază de soare care se joacă prin paharul cu suc de portocale.
