Pentru câteva sute de metri urci prin pădure, care din când în când îți lasă câteva ochiuri prin care dezvăluie fragmente din frumusețea peisajului. În jumătate de oră ești sus pe platou, unde urcările și coborârile devin foarte line, cât să te poți plimba în liniște cât vrei.
După o oră de când începi urcarea ajungi pe parginile versanților de care vorbeam mai devreme. Ești față în față cu Dunărea și malul sârbesc, sub tine sunt 300 de metri de piatră, iar pulsul îți crește rapid datorită entuziasmului. Așa a fost la noi, sunt covins că așa va fi și la tine. Ai grijă doar să nu te fure peisajul suficient încât să nu mai fii atent. Zona de margine e plină de stâci și pietre, printre care-i bine să mergi foarte atent, cât să nu ai parte de eveimente neplăcute. Grijă și dacă vrei să te așezi pe vreo bucată de stâncă sau piatră, dimineața viperelor le place să stea pe pietre ca să se încălzească.
Sub tine se află într-o parte a traseului Peștera Ponicova, iar în alta Peștera Veterani, lumiată natural la răsărit printr-o grotă care permite razelor soarelui să pătrundă în golul din stâncă. La Ponicova poți ajunge relativ ușor pe uscat, asta dacă ai mai fost prin peșteri și ai o experieță în acest sens sau dacă ești însoțit de cineva care cunoaște bine traseul. În partea cealaltă, la Peștera Veterani, poți ajunge doar cu barca.
Cineva povestea că erau la un moment dat diverse poteci care te pot aduce și aici pe uscat, dar foarte, foarte greu de parcurs. Ambele peșteri serveau în trecut drept locuri de adăpostire între bătălii.
