M-am trezit iar prin Egipt! Și nu în orice colț de Egipt, ci în Sahl Hasheesh, la un hotel nou-nouț, deschis de doar două luni. Cum se zice în Ardeal: „Dacă e nou, atunci e de văzut!”. Așa că n-am stat pe gânduri. Pentru a douăzeci și una oară în Egipt, încă mai găsesc surprize care-mi fac ochii să licărească.
Cobor din avion cu aerul unui explorator experimentat, de parcă fiecare pas pe asfaltul aeroportului ar fi o descoperire, dar în același timp știu exact unde calc. Mă opresc la ghișeul pentru viză. Vocea de dincolo de geam strigă cu patos: „25 de dolari!”. Scot bancnota, iar el îmi lipește un autocolant mic și lipicios pe pașaport. Satisfacția e fantastică! E ca și cum aș fi primit permisiunea oficială de a fi fericit în Egipt!
La ieșire, ghizii locali agitau pancarte ca pentru un maraton, strigând „Hello, my friend!”. În traducere liberă: „Hai să-l conving să cumpere excursii!”. Mă urc în autocar. Șoseaua egipteană e un fenomen în sine: trei benzi oficiale, cinci utilizate. Claxonul – limbaj universal. Șoferul ține volanul cu o mână și telefonul cu cealaltă, într-un echilibru care sfidează logica.
Prima întâlnire cu bufetul din Sahl Hasheesh a fost ca o revelație religioasă. Sala uriașă, luminată orbitor, mesele încărcate cu zeci de feluri de mâncare – acolo găseai de toate: paste pentru italieni, cârnați pentru germani, humus pentru orientaliști și, surpriză, pentru prima dată: am avut caviar în Egipt!
Deserturile meritau un capitol separat: prăjituri tăiate în cuburi perfecte, acoperite cu un strat gros de frișcă ce părea fabricată în laborator. Erau atât de multe încât aveai impresia că au fost create special pentru ca turiștii să-și facă poze cu ele.
Momentul de glorie se petrecea însă la grătar, unde bucătarul egiptean frigea carne sub privirile hipnotizate ale turiștilor. Cocktailurile aveau culori neon – verde, roșu, albastru – și gusturi imposibil de descris. La capitolul „cocktailuri”, barmanul îți făcea orice combinație, cu condiția să nu ceri ceva anume. Am comandat un mojito și am primit o băutură verde cu umbrelă galbenă. Am băut-o. Era bună.
În fiecare seară ieșeam din sală sătul și confuz. Nu înțelegeam niciodată exact ce mâncasem, dar aveam certitudinea că gustasem din toate, ca să nu ratez vreo capodoperă culinară ascunsă. Bufetul all-inclusive era, de fapt, un test de rezistență: cât de mult poți mânca fără să-ți pierzi demnitatea?
Dimineața mi-am pus masca de snorkeling și primii pești au apărut imediat, colorați ca niște vitralii: galbeni, albaștri, cu dungi și buline. S-au apropiat, m-au privit cu o superioritate aristocratică și au plecat. Fără „salut”, fără nimic.
Înotam printre corali, încercând să par grațios. Peștii pluteau relaxați, cu aerul că au abonament VIP la mare. Am încercat să le fac poze și, surpriză, s-au lăsat filmați. (Vezi postarea anterioarǎ) Cel mai amuzant moment a fost când am dat nas în nas cu un pește mai mare, cu botul acru. Ne-am privit fix trei secunde, apoi el a făcut o mișcare scurtă, gen: „Dispari, muritorule, că-mi tulburi coralii!”. Am înțeles atunci că snorkelingul nu e o întâlnire prietenoasă, ci o demonstrație clară: noi, peștii, locuim aici, voi, turiștii, plătiți bilet ca sǎ ne vedeți!
După o oră, am ieșit din apă obosit, ars de soare și cu impresia că participasem la un spectacol unde eu eram spectatorul nepoftit. Marea Roșie rămâne superbă, dar peștii ei au atitudine de vedete de Hollywood – nu dau interviuri și, dacă vrei o poză cu ei, plătești în răbdare și așteptare.
La piațeta din centru am observat o farmacie de unde turiștii ieșeau cu plasele pline. Am intrat și am constatat că aici se găsesc produse de calitate la prețuri incredibile. Mi-am cumpărat pastă de dinți din plante Miswak la doar un euro bucata. (Miswak este o ramură sau rădăcină a unui copac care crește pe scară largă în țările arabe; are culoare maro și gust înțepător. Conține ingrediente active ce ajută la menținerea sănătății dinților, la îndepărtarea petelor cauzate de ceai, cafea sau tutun, are efect de albire și previne cariile.)
Am luat și Ivermectin – unguent și pastile la un euro cutia– plus celebrele capsule egiptene de chimen negru, cu ulei brun-roșcat, la șase euro pentru 60 de bucăți. Turiștii își umpleau plasele și cu diverse unguente exotice pentru dureri și reumatism, care, spun ei, sunt extraordinare.
Ultima seară în Sahl Hasheesh a venit cu un apus minunat. Soarele cobora lent în mare, iar cerul se transforma într-un festival de portocaliu, roz și violet, ca și cum un pictor nevăzut ar fi amestecat culorile direct pe apă. Am stat pe ponton și m-am uitat la valurile care se unduiau ca niște dansatoare elegante, în timp ce vântul adia ușor și aducea mirosul sărat al mării.
Atunci am realizat că Sahl Hasheesh e un loc minunat, fermecător, turistic și aproape artificial, dar cu momente de naturalețe pură. Există clipa aceea când frumusețea simplă te lovește și te face să uiți că ai planuri, bagaje sau griji. Am ridicat un pahar imaginar spre soare, în semn de respect, și am gândit: poate că Sahl Hasheesh nu e real în totalitate, dar senzația pe care o lasă e mai reală decât multe alte locuri în care am fost.
Iosif Gligor
