Nevasta-mea n-a știut că se cunună! A plâns toată slujba religioasă!
Am trăit împreună aproape șapte ani fără acte și fără cununie religioasă. Șapte ani în care am fost mai căsătoriți decât mulți cu certificat înrămat pe perete. Ne era bine. Atât de bine încât nu simțeam nevoia niciunei ștampile, niciunui registru, niciunui „semnați aici!”. Doar mama ei, Lenuța – femeie credincioasă până în măduva oaselor, genul care știa pe de rost calendarul ortodox și te privea cu milă duhovnicească – ne amintea periodic că trăim „în păcat”. O făcea blând, cu zâmbet și cozonac pe masă, dar constant, ca picătura chinezească.
— Măi copii… voi știți…
Știam.
Eu schimbam subiectul. Delia visa la o verighetă. Eu visam la liniște. Până într-o zi!…
Mitică, prietenul de la magazinul Romarta din Alba Iulia, primea din când în când verighete la preț promoțional pentru tinerii căsătoriți. Un fel de minune birocratică: dragoste cu reducere. L-am rugat să mă anunțe când „vine marfa”, de parcă așteptam portocale înainte de Crăciun. Când m-a sunat și mi-a spus că are zece bucăți, m-am dus fără să clipesc și le-am cumpărat pe toate. Omul s-a uitat la mine lung.
— Câte nunți faci? — Una. Dar serioasă!
Seara, acasă, i-am întins Deliei punguța și i-am spus că sunt ale ei. Fără explicații. A deschis-o. A rămas fără aer!… A început să le scoată pe rând, ca pe niște comori descoperite într-o ladă de zestre. Le-a probat una câte una, le-a privit în lumină… Cinci i se potriveau perfect. Cinci! Le poartă și azi. Restul au rămas în cutie, martori tăcuți ai entuziasmului de atunci. Era atât de fericită încât îi sclipeau ochii. A doua zi, toatǎ lumea a observat verighetele si toți o întrebau de ce poartă cinci si nu una, cum e normal. Le povestea tuturor cum a ajuns ea sa aibă cinci verighete și un bărbat… „puțin dus”. Nu știa cât de dus…Pentru că în mintea mea începuse deja planul cel mare.
Într-o zi care părea perfect potrivită pentru lucruri nevinovate, am pus la cale o mică lovitură de stat… sentimentală. I-am sunat pe Mihai și pe Maricica și, după două-trei fraze de încălzire, am aruncat bomba: vrem să ne fiți nași! Au acceptat cu bucurie. Eu am făcut o pauzǎ și am adăugat condiția esențială: Delia nu trebuie să afle nimic! Nimic-nimic! Zero informație. Secret de nivel național! Le-am explicat planul conspirativ în șoaptă, de parcă Delia ar fi avut microfoane plantate în casǎ. O ducem la părintele Ghica, la Vurpăr, sub pretextul unui grătar. Atât. Simplu. Rustic. Fum, pui, mici, Mureșul curgând filozofic în fundal. În realitate: cununie. Au acceptat încântați și au promis solemn discreție.
Am început pregătirile ca un organizator de evenimente sub acoperire. Cu câteva zile înainte, am cumpărat toate cele bisericești: lumânări, vin, pișcoturi, flori… Le-am dus, pe ascuns, la Vurpăr și le-am așezat în biserică discret, ca pe niște actori în culise, pregătiți să intre în scenă când regizorul strigă „Acum!”.
Cununile erau la locul lor. Părintele – complice. Crâsnicul – informat. Cantorul știa. Mai puțin mireasa.
Cu o zi înainte, Maricica a sunat-o pe Delia. Au vorbit despre vreme, despre viață, despre nimicuri. Apoi, strecurat printre propoziții aparent inofensive, a venit invitația: „Hai la un grătar la prietenul nostru Ghica, preotul din Vurpăr! Tot insistă să mergem.”
Delia m-a abordat și m-a întrebat dacă vreau să mergem. Eu mi-am jucat rolul impecabil. Am părut ușor plictisit, ușor indecis, ușor „facem cum vrei tu!”. I-am spus că ar fi frumos pe malul Mureșului, mai ales că se anunță vreme bună. Dar am lăsat-o pe ea să decidă, ca un strateg care știe că victoria trebuie să pară întâmplătoare. A acceptat.
În dimineața plecării, Maricica a sunat din nou și, cu o delicatețe suspectă, i-a sugerat să se îmbrace mai elegant. „Totuși, mergem în casa unui preot…” Delia a fost fermă, aproape revoluționară: — Mergem la grătar, nu la paradă!
Și-a pus o bustieră albă și o rochie ușoară de vară. Simplă, relaxată, complet neinformatǎ despre faptul că urma să fie mireasă în mai puțin de câteva ore. Am reușit doar să o conving să ia ceva pe deasupra, „în caz că se mai răcește vremea seara”. Eu m-am îmbrăcat la fel de lejer. Dacă apăream în cămașă albă și pantofi lustruiți, se termina totul. Delia are radar pentru intenții suspecte. Un nasture în plus și eram demascat. Așa am plecat spre Vurpăr: ea – convinsă că merge la un grătar, eu – cu emoțiile făcute ghem, încercând să par un om care se gândește exclusiv la pui, mici și la salată de vară. În realitate, mă gândeam că, în câteva ore, „grătarul” avea să fie singurul din istorie la care mireasa află ultima că este invitată… la propria cununie.
Ajunși la casa preotului am descărcat alimentele, proaspăt cumpǎrate: micii, puii, legumele, prăjiturile… Preoteasa s-a apucat de gătit. Fumul de la grătar se ridica leneș, râsetele curgeau natural, paharele se ciocneau. Totul părea o întâlnire obișnuită, cu miros de vară și voie bună. La un moment dat, părintele ne-a propus să vedem biserica proaspăt renovată.
— Să vedeți ce frumoasă a ieșit!
Eu și nașii am acceptat imediat. Delia a rămas o clipă pe gânduri. A privit spre grătar, apoi spre noi. A ridicat din umeri și a venit și ea, cu o haină aruncată peste umeri. Preotul ne-a spus cǎ e puțin rece in biserica si ar fi bine sa luam ceva mai gros pe noi.
În biserică mirosea a var proaspăt și a tămâie veche, amestecate într-un parfum care părea că ține minte toate rugăciunile rostite acolo de zeci de ani. Lumina intra prin ferestrele înalte și cădea în dungi aurii peste icoane, făcându-le să pară vii. Liniștea nu era deplină – scârțâitul discret al unei uși, foșnetul unei haine, pașii măsurați ai crâsnicului care aranja, cu gesturi mici și calculate, cele necesare. Delia a observat imediat mișcarea. Are radar pentru detalii, mai ales când e vorba de ceva „neobișnuit”. A ridicat ușor sprânceana – semn clar că mintea ei făcea deja legături. Părintele, cu calmul lui bine exersat, i-a spus că oamenii mai lucreazǎ prin bisericǎ, mai au de pus câteva lucrurile la loc, după renovare. „Să fie totul în ordine!”, a adăugat, cu o voce atât de liniștită încât aproape că te făcea să te simți vinovat că ai bănuit altceva. Nimic suspect. Sau aproape nimic.
Ne-am plimbat prin biserică încet, ca doi turiști în propriul destin. La un moment dat, Delia s-a oprit în fața unei picturi: un cuplu ținându-se de mână, sub binecuvântarea unei lumini coborâte din boltă. A zâmbit. Și, cu vocea aceea a ei care pare mereu că vine dintr-un loc foarte sincer, mi-a spus – cum mai spusese și altădată – că ar fi frumos să ne cununăm și noi. A pomenit-o și pe mama ei, cu o nostalgie caldă, aproape copilărească. M-am oprit. Am privit-o fără grabă. În jurul nostru, timpul parcă își ținea respirația.
— Dacă tot îți dorești, hai s-o facem!
A fost fraza care a apăsat pe un buton invizibil. În secunda următoare, biserica a prins viață. Luminile s-au aprins una câte una, ca într-un spectacol atent regizat. Nașii au apărut din lateral, cu lumânările pregătite, cu fețele emoționate și puțin conspirative. Crâsnicul, care până atunci fusese doar un personaj de fundal, a adus cununiile pe o tavă strălucitoare. Cântărețul și-a dres glasul cu o gravitate teatrală, iar părintele a pășit în fața noastră și a început slujba cu o voce care a umplut fiecare colț al bisericii.
Delia a înțeles abia atunci. Și a început să plângă… Nu cu lacrimi calculate, nu cu ochii umezi „de poză”, ci cu lacrimi adevărate, din acelea care curg fără să ceară voie și fără să țină cont de machiaj, planuri sau demnitate. Lacrimi care spun: „Nu pot să cred că mi se întâmplă asta!”.
M-a privit ca și cum aș fi fost capul unei conspirații mondiale. Și, dacă stau bine să mă gândesc, chiar eram. Aveam complici, plan, sincronizare și un final pregătit cu minuțiozitate. Doar că, în loc de documente secrete, aveam cununii. Și, în loc de coduri cifrate, aveam un „Doamne miluiește!” rostit la unison.
I-am șoptit, aproape lipit de obrazul ei umed:
— E cununia noastră!
A plâns tot timpul slujbei. Când ne-au pus cununiile pe cap, când am ținut lumânările aprinse, când am înconjurat masa de trei ori, cu pași mici și emoție mare. Îi tremura zâmbetul, dar nu din teamă, ci din prea multă fericire adunată într-un spațiu prea mic – inima ei.
Și după slujbă a continuat să plângă, dar altfel. Cu râs printre lacrimi. Cu îmbrățișări strânse. Cu acel amestec de „nu-mi vine să cred!” și „îți mulțumesc!” spus fără cuvinte.
În fotografii, ochii ei sunt umezi, iar zâmbetul ușor tremurat. N-am avut un fotograf profesionist. Fetele preotului au stat ascunse afarǎ pânǎ a început slujba şi au intrat apoi cu aparatul foto. Au pozat cum au știut ele mai bine. Pozele nu sunt perfecte: unele sunt ușor mișcate, altele surprind expresii neașteptate. Dar pentru noi sunt mai valoroase decât orice album sofisticat, cu pagini lucioase și unghiuri studiate. Pentru că în ele nu se vede doar o ceremonie. Se vede clipa în care o dorință rostită în fața unei picturi a devenit realitate. Se vede surpriza, vulnerabilitatea, iubirea fără decoruri inutile. Se vede începutul unui „noi” care a pornit dintr-o propoziție simplă:
— Hai s-o facem!
Când am ajuns înapoi la casa parohială și am început să mâncăm, Delia și-a revenit încet. A început să râdă. A vrut să știe fiecare detaliu: cine știa, de când, cum am pus la cale totul.
Și atunci am înțeles ceva: uneori, cele mai frumoase momente din viață nu se planifică împreună. Se pregătesc în taină și explodează în lacrimi, râsete și povești pe care le vei spune toată viața.
Iar noi, de fiecare dată când trecem prin Vurpăr, nu vedem doar o biserică. Vedem ziua în care am plecat la grătar și ne-am întors cununați.
