Crăciunul copilăriei mele din Munții Apuseni. Crăciunul era pentru mine, copilul de atunci, o sărbătoare care mi se întindea înaintea ochilor ca o pătură groasă de nea. M-am născut în satul Doleşti, din comuna Avram Iancu, lângă drumul care leagă Câmpeniul de Târsa, satul de sub polalele Muntelui Găină, care părea să vegheze peste casele noastre. Mai precis, la Țârǎul lui Pǎtǎc, un izvor care țâșnea din dealul de peste Arieșul Mic. Moșul Serafim, cu răbdarea și dibăcie, cioplise un jgheab lung care traversa râul, astfel încât apa să ajungă cuminte la marginea drumului, ca un dar făcut de munte, oamenilor săi. Pentru mine, iarna era o colecție de senzații: zăpadă cât cuprinde, care scârțâia sub bocanci și gerul care îngheța pietrele, frig care te biciuia în obraji și focul care trosnea în soba casei, zi și noapte. Și mai presus de toate… vacanța! Joacă fără reguli, colinde care ne bucurau inimile și viață fără niciun fel de responsabilități.
Fiecare gospodărie din Apuseni creștea câte un porc, așteptat cu nerăbdare înainte de Crăciun. Ziua tăierii porcului era un spectacol. Moșul Serafim – cǎoaci, fierar, tâmplar și, în timpul liber, măcelar – făcea actul final: înjunghia porcul! Eu mă ascundeam în casă, acoperindu-mi urechile și încercând să nu aud suferința animalului, care fusese tovarășul meu de joacă când era doar un purcel cu nas roz. Apoi venea partea delicioasă: pârjolirea, pregătirea cârnaților și caltaboșului, în timp ce ne înfruptam din pomana porcului – o friptură cu bucăți din toate organele, cum nu vezi decât în Apuseni. Gustul era… epic! Se topea în gură ca un secret pe care doar satul îl știa. Și era și prilej pentru săteni de a se lăuda: – Porcul meu a avut 150 de kg! – Al meu a avut o clisǎ (slănină) de patru degete! – Al meu era Bazna și avea carne cât pentru doi! – Eu l-am ținut doar cu lapte și lături; carnea ți se topește în gură!
Pentru noi, copiii, bucuria cea mare erau hăinuțele noi, care ne transformau în mici fotomodele în ziua Crăciunului. Mergeam la bisericǎ ca sǎ ne analizǎm unul pe altul, parcă eram la o paradă a modei improvizată, fără podium. Slujba de la bisericǎ? Încercam să stăm cuminți patru ore, dar de fapt eram detectivi ai modei: studiam fiecare pantalon, costum, cămașǎ sau pantofi. După ce veneam de la biserică, ne înfruptam cu toate bunătățile și petreceam ziua cu familia, bucurându-ne. A doua zi ne vizitam prietenii sau primeam vizite de la rude, vecini, prieteni. Pe vremea aceea dulciurile erau o raritate, dar îmi amintesc că, în fiecare an, venea pe la noi străbunica noastră Salvina Iancu, cunoscută atunci drept cea mai apropiată rudă în viața a lui Avram Iancu. Ea era urmașa directă a familiei lui Avram Iancu, mai precis a lui Ioan Iancu, fratele lui Avrǎmuț (Avrǎmuț nu a avut urmași), numit de localnici și Popa Lepedeu, pentru că umbla mereu prin sat cu haina neagră și lungă, care atârna pe el ca un lepedeu (reverendǎ, veșmânt lung, negru, purtat de preoți).
Străbunica venea în fiecare an cu o tableta de zahăr de picioși, pe care ne-o împărțea nouă, celor trei strănepoți. Zahărul de picioși era o tabletă de glucoză pură, ieftină, ce se găsea în farmacii și pe care moții o foloseau pentru că le dădea energie rapidă, te punea pe picioare. Nu era zahăr domnesc, ci zahăr pentru drum, munte, muncă… ca o mână de soare în mijlocul iernii, ca o rază care alungă frigul din vale.
Trebuie să menționez faptul că, în Munții Apuseni, gradul de rudenie și de sânge se manifesta într-un mod unic. Aici, fratele tatălui sau al mamei este numit „unchi”, iar soția lui, „unchioaie” – adică să se înțeleagă clar că unchiul e frate de sânge, iar unchioaia, rudă prin alianță. La fel este și cu sora mamei sau a tatălui, numită „mătușǎ”, iar soțul mătușii, „mătușoi”. Denumiri foarte precise care, printr-un singur cuvânt, explică tot complexul genealogic. Tot la fel este și cu satele sau cătunele din Apuseni: ele iau denumirea după oamenii care locuiesc în număr mai mare acolo. De exemplu, satul Gligorești, adică Gligor-ești, Pătruțești, adică Pătruț-ești, Coroiești, adică Coroi-ești… Moții erau oameni săraci și oropsiți, dar cu legături foarte strânse de rudenie, respectate cu sfințenie. Pentru ei, sărbătorile de iarnă erau un răsfăț cu mâncăruri simple, dar cu multe bucurii petrecute printre rude și în familie.
