Atenție șoferi! Cuiele atacǎ pe asfalt! Vibrații în volan, alertă pe telefon și cuiul vertical – ziua absurdului!
Ca orice mașină de fabricație recentă, Puma mea are o aplicație pe telefon. Nu una de dating, ci una care îți spune tot ce face mașina, inclusiv lucruri pe care n-ai chef să le știi. Printre ele: presiunea din cauciucuri. Săptămâna trecută, BIP! – alertă roșie. Pneul dreapta spate: presiune scăzută de la 2,4 la 2,0. Elegant formulat, dar cu sensul limpede: „Ai belit-o!”
Mă urc în mașină, merg la benzinărie și umflu roata la 2,5. Peste recomandare. Să fie și un pic de rezervă, că trăim vremuri în care nimic nu mai e sigur, nici măcar aerul.
Astăzi, din nou alertă. Aceeași roată. Asta nu mai e coincidență, e hărțuire. Clar, avem un atac direcționat.
Demarez spre vulcanizare. Verdictul vine rapid, rece, ca o sentință definitivă: — Aveți un cui în cauciuc!
Cauciucul e reparat. Liniștea, nu! Un gând nu-mi dă pace: cum naiba a intrat cuiul?
Cuiul, prin definiție, nu stă în picioare. El stă culcat, leneș, filozofic. E aproape imposibil să-l pui să stea cu vârful în sus, sprijinit pe capul ăla mic și instabil. Și totuși, unul a reușit performanța supremă: a stat vertical, disciplinat, exact pe traseul roții mele.
Planează cineva cuie pe asfalt? Există un avion utilitar care împrăștie cuie ca semințele de floarea-soarelui?
Refac mental toate traseele din ultima săptămână. Exclus drumuri neasfaltate. Numai asfalt. Asfalt impecabil. Asfalt european. Asfalt cu pretenții. Asfalt care respectă normele și, teoretic, nu colaborează cu cuiele.
Și-atunci… cu mama naibii?
Singura explicație plauzibilă este aceasta: cuiele au evoluat. Au devenit inteligente, autonome, cu spirit de inițiativă. Nu mai așteaptă să calci pe ele. Se poziționează. Analizează. Atacă.
Ies de la vulcanizare și intru pe autostradă, ca un om responsabil, să văd dacă totul e în regulă. Bag viteză! Profit că drumul e liber și fac câteva treceri elegante de pe o bandă pe alta, un fel de balet rutier pentru cunoscători. Deodată, volanul începe să-mi vibreze în mâini, iar mașina mă atenționează, pe un ton de profesor de școală generală, că n-am semnalizat. Sunt prea nervos ca s-o ascult! Continui slalomul, hotărât să-i demonstrez cine e șoferul și cine e tabla cu soft.
Mașina urlă la mine din toți rărunchii, ca un cor grec isteric: — Ești obosit! Ești obosit! Trage pe dreapta și odihnește-te! Pauză de o cafea!
Și pentru că nu pot opri alerta asta nebună, ies de pe șosea și mă duc la un bar, exact cum îmi recomandă mașinăria. Un ristretto. Prea mic! Comand un double espresso. Bun, dar încă nu m-am liniștit. Închei cu un cappuccino, ca să fie pace în univers.
Îi spun și nevestei cu ce probleme serioase mă confrunt. Iar ea, calmă, senină, fără vibrații în volan, mă întreabă retoric: — Oare, nu bei prea multă cafea?!
