Am fost să văd filmul Diavolul se îmbracă de la Prada (The Devil Wears Prada) – partea a doua.

Am fost zilele trecute să văd filmul Diavolul se îmbracă de la Prada (The Devil Wears Prada) – partea a doua. Și da, am mers cu speranța aceea sinceră a omului care crede că dacă încălzești o ciorbă bună după 20 de ani, tot gustoasă rămâne.
Primul film, cel din 2006, mi-a plăcut enorm. Era elegant, acid, inteligent și avea acel farmec care te făcea să suporți lumea modei fără să știi diferența dintre Prada și o geantă din piață. Iar Meryl Streep a fost absolut monumentală. Nu degeaba filmul a rămas un clasic al comediei dramatice și încă e iubit după două decenii.
Când am aflat că partea a doua rulează la cinematograful din Alba Mall, mi-am spus: „Iosif, meriți și tu o seară de răsfăț!”. Și, ca omul care intră rar în lux, mi-am cumpărat bilet la sala VIP. Fraților… ce experiență! N-am mai fost niciodată într-o astfel de sală. Fotolii mari, elegante, din piele, spațiu între oameni de parcă fiecare spectator avea propriul cod poștal. Îți întinzi picioarele, te lași pe spate și, la un moment dat, ai impresia că lipsește doar telecomanda ca să schimbi canalul. M-am uitat atent la fotoliu și aproape că i-am spus: „Să știi că de azi înainte noi doi o sǎ avem o relație!”
Recunosc, publicitatea filmului m-a prins perfect. Nostalgia lucra deja în mine ca un agent de marketing foarte bine plătit. Îmi aminteam cât de mult mi-a plăcut primul film, pe care l-am văzut de mai multe ori în 2006. Eram pregătit să retrăiesc magia. Numai că magia probabil era plecată la Paris Fashion Week…
Filmul doi mi s-a părut o copie palidă a originalului. Ca atunci când îți faci cafea din zațul rămas de ieri și încerci să te convingi că „merge și așa”. S-a mizat enorm pe nostalgie și pe farmecul personajelor vechi, dar fără energia și ironia care făceau primul film atât de bun.
La un moment dat, aveam impresia că nici personajele nu mai cred foarte tare în poveste și joacă doar ca să-și plătească întreținerea la apartamentele din Manhattan. Noroc cu sala VIP. Sincer, dacă nu eram atât de confortabil, cred că ieșeam la jumătatea filmului și mă duceam să admir raionul de pantofi din mall. Măcar acolo moda părea mai vie.
După film, am făcut ceva aproape terapeutic: am căutat imediat primul film, The Devil Wears Prada, ca să-l revăd. Simțeam nevoia să-mi clătesc ochii cu ceva cu adevărat bun. Practic, partea a doua a fost ca o prăjitură superbă în poză, dar care în realitate are gust de carton elegant. Arată bine, costă mult, dar după două înghițituri te întrebi dacă n-ar fi fost mai bine să mănânci o plăcintă cinstită de acasă.