Am fost ,,pui de președinte” și cumpăram pâine pe pile, pentru copiii necăjiți! În copilăria mea din Munții Apuseni, de pe Valea Arieșului Mic, nu prea aveam ce să fac în timpul liber! Nici Netflix, nici Wi-Fi, nici măcar o capră de dus la păscut. Părinții mei n-au avut animale și nici pământuri. Tata a fost o perioadă, președinte al Uniunii Raionale a Cooperativelor de Consum de pe Valea Arieșului Mic — funcție lungă cât o zi de post, dar serioasă.
Pe atunci, înainte de apariția județului Alba, comuna Avram Iancu aparținea de raionul Câmpeni, regiunea Cluj. Așa se face că tata primea un salariu destul de bun, din care trăia întreaga familie: părinții și noi, cei trei copii. Practic, eram o mică întreprindere familială pe profit.
Fiind singurul nepot al bunicului, între șase nepoate, mărturisesc că eram oarecum răsfățat. Un fel de ediție limitată, băiatul rar. Așa se face că, atunci când tata a ajuns președinte, m-am simțit și eu mai important. Mai ales că gestionarii de la cooperativele din zonă au început să mă alinte cu apelativul care mi-a schimbat destinul: „pui de președinte”. Clar, mi se cam urcase la cap. Nu mult, dar suficient cât să nu mai încap prin ușile școlii… metaforic vorbind.
Când am mers la școală, prin clasa a cincea, se pare că atitudinea mea de VIP a deranjat unii profesori. Așa se face că profesoara de anatomie nu s-a mai răbdat și, după ce m-a ascultat din întreaga materie și mi-a pus niște întrebări de m-au luat transpirațiile, reci ca Arieșul Mic, mi-a dat un patru zdravăn și m-a criticat aspru în fața clasei: „Ce crezi că, dacă ești pui de președinte, nu trebuie să înveți?! Cine te crezi tu cu ifosele astea? Pune mâna pe carte și învață!” Lovitură sub centură! Direct în orgoliul de ,,pui”!
M-am supărat tare și, supărat cum eram, m-am dus ață la tata, la biroul lui somptuos din acea vreme — somptuos, adică avea birou, scaun și un telefon cu manivelǎ care suna rar, dar important. I-am relatat tragedia națională! A fost și el revoltat de cele spuse de profesoară și știu că a avut loc o discuție aprinsă în Comitetul Comunal de Partid, unde tata era vicepreședinte. Practic, ajunsesem subiect politic.
Profesoara nu mi-a purtat pică și trebuie să spun că apoi s-a comportat corect față de mine. Dar și eu am învățat lecțiile „ca pe apă”. Totuși, la statutul de „pui de președinte” n-am renunțat. Era brand personal, nu-l abandonezi așa ușor!
Îmi amintesc că, pe vremea aceea, pâinea venea în sate, de la brutăria statului comunist, care se afla la 24 de km depărtare, în Câmpeni și niciodată nu ajungea la toată lumea! Se făceau cozi mari când ajungea mașina și mulți plecau acasă cu mâna goală. O tragedie. Mai ales că, în satele din Apuseni, făina era ca aurul: rară și scumpă și puțini oameni își permiteau să facă pâine acasă.
Aveam doi prieteni buni, Emiluț și Ionel, frați rămași fără tată și cu o mamă casnică. O duceau destul de greu și rar apucau și ei să-și cumpere câte o pâine. Impresionat de situația lor, într-o zi m-am dus cu Emiluț la coada la pâine, la Cooperativǎ. Și, cu tupeu de ,,pui” consacrat, în momentul în care gestionara a început să descarce pâinea, m-am dus la ea și i-am cerut două pâini. Femeia m-a privit mirată, m-a recunoscut și s-a conformat, știind foarte bine cine sunt.
A doua zi însă, i-a spus lui tata și era să fiu din nou pus în genunchi — așa mă pedepsea tata. Doar că i-am explicat ce am făcut. Am văzut că a fost impresionat de gestul meu, dar mi-a cerut clar să nu mai fac așa ceva. M-am revoltat și am luat imediat atitudine! I-am spus că și gestionarii dau pâine pe pile și nu o scot toată la vânzare, o țin ascunsă in magazie! N-a mai zis nimic, dar știu cǎ după aceea a convocat toți gestionarii de pe Arieșul Mic și a avut loc o ședință cu scântei! Cu toate acestea, eu am continuat să profit ori de câte ori a fost nevoie, să-mi ajut prietenii. Am aflat mai târziu că, tata le-a spus în ședință ceea ce i-am divulgat și cred că gestionarii, din această cauză, n-au mai avut curajul să mă pârască la el. Așa am ajuns eu, copil din Apuseni, să practic un soi de „justiție socială cu coajă crocantă”. Nu luam mită, nu ceream favoruri, nu răsturnam guverne — doar redistribuiam pâinea, discret, către doi frați flămânzi. Dacă ar fi existat DNA-ul pe atunci, probabil m-ar fi chemat la audieri sub numele de cod ,,Pitarul din Avram Iancu”.
N-am ajuns mare demnitar, n-am mai fost pus în genunchi de mult timp și nici „pui de președinte” nu mai sunt. Dar recunosc: dacă astăzi văd o coadă, o pâine caldă și un copil cu ochii mari, încă mă mănâncă palmele. Reflex condiționat din copilărie.
