Am crescut printre tulnice! La propriu! Iată cum m-a ajutat tulnicul să călătoresc. Mama, mătușile și vecinele mele au învățat de mici să cânte la tulnic, iar mai târziu au ajuns membre în faimoasa formație din Avram Iancu, condusă de profesoara Elena Popa – omul care mi-a fost și dascăl patru ani. Aflu acum că Biblioteca Județeană Aba îi dedică o expoziție documentară: „Elena Pogan la centenar”. Mă bucură enorm, pentru că femeia asta n-a format doar o generație de tulnicărese, a deschis drumuri. La propriu.
Pentru mine, tulnicul a fost primul GPS. Primul pașaport. Primul bilet de ieșire din lumea mică spre lumea mare. Când formația pleca la festivaluri, eu plecam cu ea și cu mama. Autobuzele IRTA, hârbuite și gălăgioase, erau pentru mine, navele spațiale care mă teleportau din valea Arieșului Mic în lumi despre care nici nu știam că există.
La concursurile naționale și internaționale, tulnicăresele erau vedete: premiate pentru originalitate, har, costume, dar mai ales pentru unicitatea instrumentului. Oriunde suna tulnicul, se întorceau capete. În genericele filmelor – Tulnicul, Unirea Principatelor, Oameni și fapte, Vârstele omului – tulnicul era cel care deschidea poveștile. Practic, dacă într-un film auzeai un sunet de tulnic, puteai paria liniștit că undeva, în spate, se află și mama.
Deplasările cu formația erau fereastra mea spre lume. Autobuzele vechi de la IRTA ne duceau pe drumuri pietruite, dar nu conta: datorită tulnicului am ajuns în locuri care, pentru copilul din valea Arieșului Mic – unde soarele nu apărea între noiembrie și februarie – păreau continente exotice.
La Târgul de Fete de pe Muntele Găina, tulnicăresele deschideau programul. Nici nu apuca mulțimea să se strângă, că se auzea prima chemare:
– No, fetelor, haidați, să sune Găina până-n Zarand! – Așe, da’ nu tare, că nu mi s-o încălzit tulnicul!, răspundea o vecină.
Eu, mic și curios, mă strecuram printre fustele lor, convins că trăiesc momente istorice. Țin minte cum, după câteva premii serioase, formația a decis să organizeze un „team building” la Turda. Eu n-am dormit toată noaptea. În mintea mea, Turda era New York-ul Ardealului: blocuri uriașe, străzi largi, zoo… și poate chiar un semafor adevărat!
Dimineața am pornit cu autobuzul IRTA, condus de vecinul Anca. – „No, Iosife, șezi lângă mine, da’ să nu pui mâna pe nimica! Și dacă vezi că sare vreo piesă de pe bord, să-mi spui, da?”
Mi-a pus un scaun de bucătărie lângă el, special adus pentru mine. Mă simțeam ca un consilier tehnic al direcției de viraj. Cei aproximativ 100 de km i-am făcut în patru ore și jumătate. Astăzi îi parcurgi în două. Atunci… era o epopee.
Când am ajuns, Turda mi s-a părut imensă. Trotuarele, oamenii, chiar și porumbeii aveau altă alură. Dar apogeul a fost grădina zoologică. Prima mea întâlnire? O maimuță. Stătea cocoțată ca un șef de post și m-a privit cu un aer superior. Eu i-am făcut cu mâna. Ea mi-a aruncat cu… ceva. Ursul era un filozof care părea ocupat cu probleme existențiale: „Să mă plimb? Să nu mă plimb?” La căprioare mi-a dispărut amețeala de pe drum. Erau grațioase, liniștite, de parcă aveau cursuri de balet la seral. Dar momentul suprem a fost la cușca lupului. Lupul stătea întins, ca un moț bătrân la soare. M-am apropiat de gard. Lupul a ridicat capul. Eu am înghețat. El m-a privit. Eu am încetat să respir. Apoi… a căscat.
Acolo, printre țarcuri, praf, părinți obosiți și tulnicărese puse pe glume, am avut revelația: lumea e mare și eu vreau s-o cunosc.
Seara, la întoarcere, am adormit sprijinit de scaunul meu de „copilot”, iar vecinul Anca a zis către mama: – No, vezi? I-am arătat orașu’. S-o liniștit copilul. – „Da’, Anca… doar până mâine. Apoi iar începe cu întrebări.– Apoi lasă-l, că-i isteț. Cine știe unde ajunge.
Și uite-așa pot spune, fără exagerare: prima mea explorare în „lumea mare” a început cu un tulnic purtat cu mândrie de femeile din sat. Pentru un copil din valea întunecoasă a Arieșului Mic, asta însemna… universul întreg.
