Am crescut la lumina lămpii, cu palma grea a moșului Serafim și cu un radio care, pentru o vreme, a fost declarat oficial „plin de draci”. În comuna Avram Iancu, din Munții Apuseni, unde m-am născut eu, nu aveam curent electric, apă la robinet, gaz sau asfalt. Aveam însă drum. Unul singur: Drumul Iancului (DJ 762), care lega Câmpeniul de satul meu. Locuiam chiar lângă el. Asta însemna că aveam parte de mult praf. Când trecea câte o mașină de lemne sau autobuzul local – singurele autovehicule care circulau prin zonă – praful se ridica în valuri și ne acoperea casa și gospodăria.
Din cărți și din povești am aflat că există și o altă lume, în afară de cea în care m-am născut. Mi-am dorit tare mult, de mic, să văd măcar orășelul Câmpeni, aflat la doar 24 de kilometri distanță, despre care aflasem că are clădiri mari, străzi pietruite, curent și apă la robinet. Am ajuns acolo abia în clasa a cincea, când m-a dus vărul meu Augustin, șofer pe un camion de cărat lemne. Fără să știe moșul Serafim, care nu voia sub nicio formă să plec din zonă, de teamă să nu mi se întâmple ceva. Eram unicul lui nepot, între șase nepoate, iar asta îl făcea extrem de grijuliu. Din această cauză, nu a reușit nici Mircea, un alt văr, din Recaș, să mă ducă la el acasă, în Banat. A încercat, dar când a aflat moșul, a ieșit un scandal monstru!
Moșul era căoaci și toată viața și-a petrecut-o în localitate, între casă și făurie, atelierul său de fierar, cu o forjă mică, unde confecționa potcoave, cercuri de fier pentru roțile de car și alte lucruri absolut necesare într-un sat care părea că nu avea nevoie de nimic modern. Potcovea cai, făcea care din lemn și lucra mult cu fierul. Era o meserie profitabilă pe vremea aceea.
O singură dată a fost nevoit să plece din localitate. Fusese citat de mai multe ori ca martor într-un proces la Judecătoria Câmpeni, dar a refuzat categoric să meargă. Abia când a venit milițianul și i-a spus că, dacă nu merge, va fi dus încătușat, a acceptat. A fost o adevărată tragedie națională, în variantă locală.
Așa era moșul Serafim. Trăia în lumea lui, unde tot ce știa el era bun, iar tot ce era nou devenea suspect din start.
Locuiam într-o casă, împreună cu bunicii, în una din cele două camere. Într-o zi, tata a comis o faptă de maximă îndrăzneală tehnologică: a apărut acasă cu un radio „Miorița”, pe baterii. Zicea că a aflat că funcționează și la noi, pe Valea Arieșului Mic. L-am pornit și, când a vorbit crainicul, am avut senzația că suntem, în sfârșit, conectați la restul țării. Dar n-am apucat să ne bucurăm!
Moșul a venit acasă să mănânce, a auzit vocea din cutie și a încremenit!… A intrat în cameră, s-a uitat la aparat ca la o creatură necunoscută și a întrebat, cu voce joasă, ce-i asta?! Tata n-a apucat să spună prea multe, pentru că moșul a ieșit afară și s-a întors cu o secure — semn clar că dialogul urma să se poarte pe altă frecvență… Urla că în cutia aia sunt draci, că tata a adus diavolul în casă!
A urmat o luptă memorabilă între progres și secure. Tata încerca să explice ce e un radio, ce sunt știrile, muzica, vocile… Moșul nu voia să audă! Abia când tata l-a rugat să se calmeze și i-a promis că duce imediat aparatul înapoi la magazin, moșul a lăsat-o mai moale. Dar n-a lăsat securea din mână până nu l-a văzut pe tata plecând cu bicicleta și cu radioul bine fixat pe portbagaj, ca un demon capturat și escortat afară din sat. Și chiar l-a dus. Nu la magazin, desigur, ci la unchiul Augustin, fratele lui, unde radioul a fost ascuns în cel mai întunecat colț al pivniței — un fel de exil tehnologic — ca nu cumva să-l găsească bunicul.
Disperat, tata, care dorea cu orice preț să păstreze radioul, a încercat în zilele următoare să-l convingă pe moș de rolul și importanța deosebită pe care acesta le avea pentru educația noastră, a copiilor. Nicio șansă. „Nu și nu!”, răspundea moșul, cu sprâncenele încruntate.
Tata s-a tot frământat ce să facă, până când, într-un moment de inspirație, s-a luminat. Moșul era credincios și mâna dreaptă a preotului din sat. Fusese ales crâsnic la biserica de la Casa Iancului – o funcție de mare prestigiu, care îi aducea respectul tuturor sătenilor și, mai ales, mândria de a fi un om „important” în ochii Domnului și ai oamenilor. Tata știa că preotul avea o influență decisivă asupra lui și s-a hotărât să-i ceară sprijinul. Preotul Ioan Burzu era un om tare iubit si foarte cult. Era o adevarata somitate! Vorbea fluent cinci limbi: engleza, franceza, greaca, latina si româna. Aveam o relație specială cu el, deoarece m-a îndrăgit și insista constant să merg să fac teologia ca să devin preot. Mi-a adus și o grămadă de cărți bisericești, dar gândurile mele se îndreptau spre altceva…Dar despre asta, poate altădată.
Într-o duminică dimineața, când bunicul s-a dus după preot să-l aducă la biserică cu trăsura, părintele Burzu l-a poftit în casa parohială, sub pretext că nu e gata de plecare. Radioul era pornit, iar sunetul lui cristalin se revărsa în încăpere. Moșul l-a auzit. A înghețat! Fața i s-a încordat ca o mască de piatră, dar n-a zis nimic!
Pe drum, preotul a început să-i povestească, printre altele, despre noutățile din țară, despre știri și chiar despre vreme, fără să insiste prea mult. „Se pare că vom avea zile senine, moșule, perfecte pentru grădină și pentru cei mici. Am auzit la radio.”, spunea părintele, cu o voce gravă, dar ascunzând un zâmbet. Moșul doar mormăia, cu ochii la cal, dar undeva, în colțul sufletului, se frământa.
Duminica următoare, scena s-a repetat. Între discuții despre slujba de la biserică și probleme administrative, preotul a adus vorba din nou despre radio și despre cât de folositor este. I-a povestit despre două rubrici noi pentru copii: „Noapte bună, copii!”, în care un actor citea povești fascinante, și „Ora copiilor”, cu lecții mici, dar pline de învățăminte.
Știind cât ținea bunicul la mine, părintele m-a sfătuit să insist și eu cu rugămințile. Așa că am început să-i povestesc despre vreme, despre știri și despre toate minunile auzite la radioul prietenului meu Mircea, căruia părinții îi cumpăraseră un aparat. „Moșule, ieri am auzit că…”, începeam, și fiecare cuvânt părea că mai dărâmă câte o bucată din zidul încăpățânării lui. După aproape o lună de încercări, moșul s-a înduplecat.
Așa era moșul meu: nervos, dur și extrem de încăpățânat, dar cu suflet de copil. Seara, mă chema la masă. Uneori refuzam. Eram supărat, căci peste zi mai primeam câte o palmă sau mă trăgea de perciuni până îmi curgeau lacrimile. Dacă nu apăream, nu mânca. Lingura rămânea în farfurie. Privirea, fixată în ușă. O trimitea pe moașa Iuli după mine — mică, slabă, cu voce blândă — ca pe un sol de pace. Venea și insista atât de mult, încât mă convingea.
Făceam multe năzbâtii. Poate prea multe pentru răbdarea unui om care își câștiga pâinea cu un ciocan de trei kilograme. Palma lui era grea, de la atâta muncă. Când venea spre mine, instinctul îmi striga să fug. Fugeam! Dar până la zece ani n-am scăpat niciodată! După aceea, am crescut și n-a mai reușit să mă prindă. Am învățat să fiu mai iute decât furia lui.
Mă iubea tare mult. Nu știa să iubească altfel. Atât de mult m-a iubit, încât, în ultimele lui zile, n-a putut să închidă ochii fără să știe că sunt acolo. A trimis-o pe moașa Iuli la poștă să mă sune, să mă cheme lângă el, pentru ultima oară. Când mi-a spus, am lăsat totul. Drumuri, griji, viață. Am venit de la sute de kilometri depărtare, cu inima strânsă și cu pașii grăbiți, de teamă că voi ajunge prea târziu.
Era o zi mohorâtă de noiembrie… frig afară… și o liniște grea în cameră… o liniște care apăsa pe piept și nu te lăsa să respiri. M-am apropiat de patul lui și i-am spus vorbe duioase, așa cum îi spuneam când încă mai credeam că timpul ne mai așteaptă. Iar el m-a privit îndelung în ochi, ca și cum ar fi vrut să mă mai vadă o dată, fără să mă mai fugărească…
