Am crescut cu cheia lui Avram Iancu la gât! La propriu!
Mulți copii, pe vremuri, umblau cu cheia de la casă la gât ca să poată intra singuri când veneau de la școală. Eu n-am avut nevoie. În Munții Apuseni, la noi în curte, casa nu se închidea niciodată. Locuiam cu bunicii și mereu era cineva acasă: ba bunicu’, ba bunica, ba mama sau surorile mai mici.
Clasele primare, 1–4, le-am făcut la Casa Iancului, în satul Incești. Școala noastră nu era o clădire mare, cu etaj și steag, ci o anexă lipită de casa în care s-a născut Avram Iancu, chiar lângă bisericuța mică din sat. Practic, învățam carte cu istoria aproape de noi! Pe vremea aia nu era muzeu memorial, cum e acum. Era pur și simplu casa țărănească moțească, așa cum o lăsaseră bătrânii: din bârne groase de lemn, bine încheiate, cu acoperiș mare de șindrilă, înalt și serios, făcut să țină piept zăpezilor din Apuseni. Casa avea două încăperi, construită în jurul anului 1800 de părinții eroului național, Alexandru și Maria Iancu, ca toate casele gospodărești de atunci.
Una dintre camere, tinda, era folosită pentru toate activitățile zilnice: se făcea mâncare și tot acolo se dormea. Cealaltă era camera de curat, care rămânea aproape tot timpul închisă și se folosea doar pentru oaspeți. Înăuntru nu era nimic de paradă. Totul era simplu, curat și așezat, ca la moți: o sobă zdravănă, din zidărie tencuită, un blidar cu blide (farfurii adânci) și mâncare, o masă cu scaune de lemn, farfurii din lemn, un chelecheu — un fel de seif moțesc unde se țineau lucrurile de preț —, fluierul lui Avram Iancu, un leagăn pentru copil, un pat cu strujac din paie și lada de zestre. Nimic luxos, dar toate cu rost.
Le știu pe toate pe de rost, că nu le-am citit din carte. Le-am văzut, le-am arătat și le-am povestit. Pentru că, pe atunci, cheia de la Casa lui Iancu stătea la noi, la școală. Mai exact, la elevii din clasele 1–4. Și, mai exact de-atât… la mine!
Îmi amintesc perfect. Era o cheie lungă și masivă, de aproape 40 de cm, din fier forjat, gros și rece la atingere. Era suficient de lungă să străbată lemnul gros al ușii și broasca interioară masivă. Capul cheii era mare și rotund, ca să-l poți strânge bine în mână atunci când îl învârteai în zăvor. Tija era dreaptă, groasă, cu urme fine ale ciocanului. Nu se îndoaia, nu ceda. Barba și dinții cheii erau perfect adaptați broaștei originale, pentru a muta zăvorul de fier, masiv. Cheia se introducea complet, se rotea cu atenție și forță, ridicând zăvorul greu. De menționat că, pe vremea aceea, toate cheile erau confecționate manual.
Când venea vreun turist prin sat și voia să vadă Casa lui Iancu, intra direct peste noi în clasă. Învățătorul Iosif Rusu se uita la noi și zicea: — No, care merge să deschidă?
De cele mai multe ori, mergeam eu. Și nu oricum. Eu purtam cheia mare la gât, legată cu ață zdravănă, ca să nu se piardă și să nu apuce alții să se bage înainte. Oficial, pentru că învățam bine. Neoficial, pentru că eram neam cu Iancu. Străbunica mea, Salvina Iancu, poreclită Cercelușă, era pe atunci ruda cea mai apropiată, în viață, a lui Avram Iancu. De la ea știam povești care nu erau prin manuale: lucruri mărunte, omenești, din viața lui Avrămuț, cum îi ziceau moții. Iar eu le spuneam turiștilor cu toată seriozitatea, de parcă eram ghid cu diplomă. Oamenii ascultau, dădeau din cap, mai puneau câte-o întrebare. Și la final, nu plecau direct. Veneau cu mine în clasă și îi mulțumeau învățătorului Iosif Rusu că are un elev care știe atâtea despre Avram Iancu. Iar eu… eu nu mai încăpeam în piele de bucurie!… Nu pentru laude, ci pentru că simțeam că făceam ceva important.
Atât de mult mi-a plăcut treaba asta, că veneam și în vacanțe să deschid Casa lui Iancu. Nu mă chema nimeni, nu mă obliga nimeni. Veneam eu, cu cheia la gât și cu poveștile pregătite. Pentru mine, Avram Iancu nu era doar un erou din carte. Era de-al nostru!
