Ce mi s-o-ntâmplat în Piața din Sebeș, după ce-am vrut să fac un bine!

Ca de obicei joia, am ajuns în Piața din Sebeș să-mi fac cumpărăturile. Aveam pe listă de toate, da’ printre cele mai importante era o bucată de slănină afumată. Că, vorba aia, io nu-s om cu pretenții. Nu cer foie gras, nu cer caviar, nu vreau somon afumat din Norvegia. Mie să-mi dai două ouă, niște jumări și-o bucată de slănină, și deja pot să zic că viața-i frumoasă!…

M-am dus întâi la Neluțu, măcelarul de la Grădinaru, care mi-a spus că nu are și a început să-mi explice.

Slănina bună se ține vreo șase luni la sare, și abia după aceea o pune la fum. Și că el o afumă numa’ cu lemn de fag, că altfel prinde gusturi și mirosuri de numa’-numa’.

— Da, da… am înțeles!

Numai că, între noi fie vorba, n-am înțeles mare lucru. Sau, mai bine zis, am înțeles, da’ n-am băgat la cap.

Așa că am plecat spre sectorul de lactate, unde sunt gospodarii cu de toate: brânză, lapte, ouă, carne, slănină… Și văd eu o bătrânică ce avea două bucățele de slănină. Nu erau ele prea mari, mai înguste, mai firave, da’ arătau bine.

Mă apropii:

— Cât îi slănina?

— 18 lei.

— Bun.

Scot douăzeci de lei și-i întind banii.

Ea începe să caute după rest.

— Lasă, bunico, ține-i pe toți.

Și-am plecat.

M-am gândit: femeie în vârstă, frig, stat în piață, muncă, drumuri… Ce să fac io cu doi lei? Mai bine să-i rămână ei. Poate își ia o pâine, un covrig, ceva. În drum spre casă, mă și vedeam mare gospodar: tigaia încinsă, slăninuța sfârâind, jumările făcându-și intrarea triumfală, ouăle venind peste ele… No, numa’ ce-mi lăsa gura apă!

Ajung acasă, pun sacoșa jos, scot slănina și zic:

— Hai să gust o bucățică, înainte s-o pun în tigaie.

Tai eu o feliuță. O bag în gură. Și… PAC! Am scuipat-o cât colo!

No, fraților, așa ceva n-am mai gustat în viața mea! Și credeți-mă, am mâncat slănină la viața mea! Da’ asta… Asta parcă fusese afumată cu mizerii din coșul de gunoi, înainte să ajungă în piață.

Am mai încercat o dată, poate că mi s-o părut. Nici vorbă! Am aruncat-o direct la gunoi. Și-atunci îmi vine în minte Neluțu: „Șase luni la sare… apoi fum… lemn de fag…” Acuma parcă începeam să înțeleg ce-o vrut omul să-mi spună.

Și-atunci am realizat ceva: în piață, ca și-n viață, nu tot ce lucește-i aur și nu tot ce-i afumat îi bun de mâncat. Și nici nu trebuie să te iei numai după vorbă bună, după aspect sau după faptul că vânzătorul pare om de treabă