Românii din Covasna și Harghita au fost abandonați de statul ai cărui cetățeni sunt. Autorităților centrale nu le pasă că se împuținează de la un an la altul în absența unei protecții menite să le garanteze păstrarea identității.
Dacă statul român va continua să privească viitorul țării numai prin ochelari politici, s-ar putea ca, peste câteva decenii, să constate că despre existența românilor pe aceste meleaguri la începutul mileniului trei vor mai pomeni doar registrele și crucile din cimitire.
Sunt vorbe grele, care răzbat din adâncul ființei părintelui spiritual al românilor din cele două județe, în care o minoritate națională din România este majoritară și – drept urmare – deține puterea decizională în zonă și nu numai. Arhiepiscopul ortodox al Covasnei și Harghitei, IPS Ioan Selejan, afirmă că problemele românilor de aici au început în urmă cu aproximativ 800 de ani, când populația maghiară a venit și și-a impus autoritatea în arealul pe care l-a cucerit și ocupat.
Tot el mai spune că nu doar fosta stăpânire maghiară este singura vinovată de pierderea identității românești, ci și autoritățile române care s-au succedat la putere după cel de-al Doilea Război Mondial. Vorbește cu durere despre „decapitarea bisericii” în urma Diktatului de la Viena și despre ruinele locașurilor de cult ale românilor pe care le-a găsit în Harghita în 1994, când a fost instalat episcop – primul – al Episcopiei ortodoxe Covasnei și Harghitei. „Nu am fost întâmpinat cu pâine și sare aici, m-am hrănit cu merele și corcodușele copacilor, cu murele rugilor care crescuseră printre ruinele bisericilor” poveștește arhiereul locului.
Mai spune că în 1902, cu prilejul recensământului efectuat de autoritățile maghiare de la acea vreme, în localitatea Micfalău din Covasna trăiau 1.118 români, iar astăzi sunt mai puțin de 200. În satul Doboi din Harghita, un sat românesc, după cum îl arată și numele, locuitorii au fost maghiarizați și mai vorbesc limba română doar la biserică, cu Dumnezeu. Nu mai știu să spună, de pildă, „mă cheamă Ion„, ci „ én Ion”, iar „sunt ortodox” a fost înlocuit demult cu „Ortodox vagyok”. Singura personalitate care a călcat prin Doboi este arhiepiscopul Ioan Selejan, pe care localnicii îl numesc „Sfântul”; politicienii de la București nici nu au auzit de satul cuibărit printre munți, iar pentru autoritățile locale sătenii nu sunt români, ci maghiari.
Nici după 1989 situația nu s-a îmbunătățit, românii din cele două județe neavând reprezentare la nivel central decât sporadic, iar la propunerea părintelui Ioan, ca românii din Harghita și Covasna să sibă de drept câte un reprezentant în Senat și în Camera Deputaților, i s-a spus că „ar fi cheltuieli prea mari”, prea mari, în opinia puterii, pentru păstrarea identității naționale. Privind la toate drepturile pe care le-au obținut maghiarii din România în ultimele două decenii și la puterea pe care o au în prezent reprezentanții comunității maghiare aflați în coaliția de guvernământ, părintele Ioan susține că nu sunt de condamnat, căci fiecare își trage focul sub oala lui, ci de luat aminte cum poartă ei de grijă oamenilor lor.
În ultimii 7 ani, românii din Covasna și Harghita nu mai au niciun reprezentant în coaliția aflată la guvernare, ci doar un parlamentar român harghitean în opoziție, așa că n-au încotro și merg „mai la urma trenului, cu ce cade de pe masa bogatului, dacă mai cad câteva firimituri și pentru populația românească din această zonă”, așa cum sugestiv a conchis părintele spiritual al românilor care-și duc zilele în inima țării și nu la periferia ei.
