Când eram copil, mama mă bătea cu nuiaua, tata mă punea în genunchi, iar bunicul mă trăgea de perciuni, după ce mă lovea cu palma lui grea de fierar. Practic, aveam parte de o educație completă, pe toate palierele: matern, patern și… metalurgic! Nimeni nu vorbea despre „drepturile copilului”. Copilul avea, în schimb, obligații. Și pedepse multe şi variate! Cu toate acestea, toți mă iubeau foarte mult! Ceea ce, trebuie să recunosc, complica serios lucrurile.

Mama mă bătea cu nuiaua, care, în viziunea ei, era un instrument educativ. Avea grosimea potrivită, elasticitatea ideală și o traiectorie precisă. Când făceam trăsnăi, nu se punea problema dacă o iau, ci câte… Era doar o chestiune de matematică aplicată. Mama nu lovea cu ură, ci cu convingerea fermă că face bine. Și asta, paradoxal, durea mai tare. Simțeai responsabilitatea în fiecare atingere.

Tata nu ridica mâna. Mă punea în genunchi la colț. O metodă mai rafinată, aproape filozofică. Stăteam până amorțeam, până mă dureau oasele, până înțelegeam că sunt mic și lumea e mare. De multe ori, cu public. Pârâcioasele mele surori erau mereu acolo și comentau cu multă satisfacție, ca niște crainici sportivi la o finală importantă. Dacă mama folosea nuiaua, iar tata colțul, bunicul Serafim era pedeapsa supremă. Căoaci și fierar, avea palma grea și, de fiecare dată când credea el că nu respect întocmai regulamentul de comportare al nepoților – regulament nescris, dar foarte bine aplicat – alerga după mine, îmi lipea una după ceafă și mă trăgea de perciuni.

Și mai avea un obicei sadic: îi plăcea să mă tundă chel, de parcă ordinul de încorporare era deja pe drum. Cu mâna lui grea de fierar, nu avea răbdare să taie toate firele de păr, așa că pe unele efectiv le smulgea. Mașina de tuns, în mâna lui, devenea un instrument hibrid: jumătate frizerie, jumătate tortură medievală. Atunci când aflam că urmează o ședință de tunsoare, fugeam de acasă și mă ascundeam pe unde apucam, doar ca să scap de mașina criminală. De fiecare dată, însă, moșul, însoțit de cele două pârâcioase, mă găsea. Finalul era previzibil: câteva palme peste cap, multe fire smulse și un copil tuns regulamentar, pregătit pentru orice regiment.

Pe Valea Arieșului Mic, unde am crescut eu, oamenii nu erau înstăriți. Doar câțiva aveau serviciu. Printre aceștia și tata. A fost, pe rând, poștaș, președinte de cooperativă și gestionar. De bine, de rău, în fiecare lună primea un salariu pe care părinții mei îl drămuiau cu mare atenție, ca să trăiască întreaga familie: ei și cei trei copii, adică eu și cele două surori mai mici, responsabile oficial cu supravegherea și neoficial cu denunțurile.

Am învățat de mic să merg cu bicicleta. Avea tata una, dar era cu bară și nu puteam să mă urc, pentru că nu ajungeam la pedale. După mai multe încercări demne de circ ambulant, am reușit să bag piciorul drept pe sub bară și să-l pun pe pedală, pedalând astfel cu bicicleta puțin înclinată spre dreapta. Chiar dacă am căzut de mai multe ori, nu mă plângeam. Bicicleta era pentru mine ca o mașină de curse, iar libertatea ei compensa toată durerea și teama. Eram rapid. Eram mândru! Eram praf pe genunchi, dar fericit.

Când au aflat părinții și bunicul, au început amenințările: „Să nu te prind că mergi pe drum, că ți-o iei! Nu ai voie decât prin curte!” Visul meu de a vedea lumea cu bicicleta se blocase! Numai că cine să asculte? Când nimeni nu era atent, mă urcam pe bicicletă și pedalam pe drumul din fața casei. Era plin de gropi, dar era libertatea mea. Mașinile circulau din an în Paște, așa că mă simțeam stăpânul șoselei.

Într-o zi, în timp ce trecea un camion pe lângă mine, am continuat să pedalez pe partea dreaptă și, după ce a trecut, am virat brusc spre stânga, ca să mă întorc spre casă. N-am văzut că din sens opus venea alt camion – o coincidență istorică, două camioane în același timp! Am ieșit exact în fața lui. Noroc că șoferul a fost atent, m-a ocolit și a intrat cu mașina într-un pod. A lovit partea din față a camionului, a mutat betonul din loc, dar eu am scăpat neatins.

Speriat, am pedalat până la fierăria bunicului și m-am urcat în pod. Șoferul, palid și tremurând, a început să mă caute, disperat. Surorile mele m-au trădat și de data aceasta – consecvente până la capăt. M-au găsit. După ce șoferul s-a convins că sunt sănătos tun, doar puțin speriat, m-a luat de mână și m-a dus la tata, la Cooperativa din Vidrișoara, unde se distribuia cota de făină.

După ce a ascultat povestea, tata m-a băgat în magazia plină de saci și mi-a spus dur să mă pun în genunchi pe sacii stivuiți la perete. Așa, ca să mă vadă toată lumea! N-am fost niciodată mai umilit! Oamenii care intrau să cumpere făină mă întrebau, ironic și amuzați, la cine mă rog de stau în genunchi. Cred că erau instruiți dinainte. Tata nu m-a bătut niciodată, dar avea un talent rar de a transforma disciplina în spectacol public. Am stat acolo vreo oră, până s-a dat toată rația. La final, tata a spus cu voce tare: „Poți să pleci, discutăm noi deseară acasă!” Replica aceea mi-a înghețat sângele mai tare decât orice nuia.

Când am ajuns acasă, altă nebunie. Bunica Iuli și surorile mele mi-au spus că bunicul, aflat cu vaca la păscut peste Arieș, nu mai voia să vină acasă și amenința că se omoară. Auzise că m-a lovit mașina și înțelesese că sunt pe jumătate în lumea cealaltă. Plângea și se văita: „Copilul meu!” Femeile au încercat să-l liniștească, apoi să mă determine pe mine să merg la el. Eu, încă umilit de episodul cu sacii, am refuzat. Dramă peste dramă. În cele din urmă, m-am dus. Bunicul plângea și el. M-a strâns în brațe și m-a pipăit din cap până-n picioare, ca la un control tehnic de calitate. Așa era el: bătaie multă, iubire explozivă! Un om de o intensitate rară.

Seara, mă pregăteam sufletește pentru „discuția” cu tata. Dar, culmea, s-a purtat frumos. Mi-a ținut o morală lungă și mi-a interzis bicicleta. A doua zi am aflat că bunicul îl rugase, cu lacrimi în ochi, să nu mă pedepsească. Și tata s-a ținut de cuvânt.

Au trecut câteva săptămâni și viața a revenit la normal. Eu am continuat să mă plimb cu bicicleta. Mama a continuat să mă bată cu nuiaua, bunicul să mă lovească cu palma de fierar și să mă tragă de perciuni, iar tata să mă pună în genunchi la colț.

O familie unită, fiecare cu metoda lui pedagogică. Și, culmea, plină de iubire.