Pe vremea copilăriei mele, nu prea aveai ce face în timpul liber, în Munții Apuseni. Casele se aflau la mare distanță unele față de altele, iar satele și cătunele erau izolate și dispersate. Eu eram singurul băiat între șase fete și, firesc, nu aveam prieteni de joacă în apropiere. Cel cu care mă înțelegeam cel mai bine era Emiluț, un băiat de vârsta mea, care locuia la vreo jumătate de kilometru distanță. Cu el și cu fratele lui, Ionel, mai mare cu patru ani decât noi, ne-am petrecut copilăria.
Locuiam lângă Arieșul Mic, iar viața noastră era legată strâns de acest râu de munte. În comuna Avram Iancu, pescuitul era un hobby care ținea și de foame. Mulți dintre bărbații care locuiau de-a lungul râului își petreceau timpul pescuind. Pe acest râu, peștii erau puțini și greu de prins: păstrăvul și lipanul.
Păstrăvul stătea la pândă în apa repede și mică, așteptând prada – insecte, larve sau pești mai mici. Era la vedere, dar foarte greu de prins. Dacă te apropiai prea mult de mal, se ascundea sau dispărea. La fel era și cu lipanul.
Ca să-i prindem, foloseam cârlig cu muscă, legat de un fir, lăsat să curgă la suprafață, pe șipotul de apă, exact în zona unde „știa” pescarul că stă peștele. Aici intervenea elita: pescarii renumiți din comună, oameni care știau fiecare piatră, fiecare cotitură și, probabil, și numele peștilor. Tata era unul dintre ei. Atât de pasionat, încât venea de la serviciu – vreo doi kilometri – pe malul râului, pescuind pas cu pas. De fiecare dată aducea câțiva pești, care ajungeau rapid în tigaie: mama îi curăța, îi dădea prin ou și făină și îi prăjea de ziceai că mănânci aur crocant. Iar poveștile pescarilor… Doamne! Mai ceva ca alea vânătorești! Fiecare pește prins creștea în dimensiuni de la o poveste la alta, de ziceai că Arieșul adăpostește monștri preistorici!…
Atât de impresionat eram, încât l-am rugat pe tata să-mi facă și mie permis de pescuit. Nu de alta, dar pescarii erau atât de înverșunați, încât dacă te vedeau pe mal, veneau direct la control: permisul! Îl fluturau pe al lor de parcă era legitimație de polițist! Dacă n-aveai, îți confiscau undița și te pârau la milițianul din sat sau la Asociația Pescarilor. Stat în stat, ce mai!
Și-acum să vă spun ce mi s-a întâmplat.
Într-o zi, am auzit o discuție între tata și Ionu Petriții, care spunea că a văzut niște lipani mari, veniți în sus pe Arieș, opriți sub cascada de la Inceşti, aproape de casa lui. Foarte mari, cică. Am tras cu urechea, n-am zis nimic și am fugit glonț la Emiluț. Ne-am făcut rapid două undițe din bețe de alun, am prins câțiva peștișori – crăiești – pentru momeală și am plecat la cascadă. Cascada nu avea decât vreo doi metri, dar pentru noi era Niagara.
Am aruncat momeala și nici 30 de secunde mai târziu: TRAG! Eu și Emiluț, simultan. Am scos doi lipani atât de mari, că era să ni se rupă nuielele. I-am băgat în plasă și ne-am întors. Din nou: doi. Apoi încă doi. Opt lipani uriași, lucru rar pe valea Arieșului Mic!
Oamenii de pe drum se opreau și se uitau la noi ca la spectacol. Copii și pești? Minune!
Gălăgia l-a adus și pe Ionu Petriții, care locuia în apropiere. N-a venit alergând. A venit hotărât, cu pași mari. Când a văzut plasa plină, i s-au bulbucat ochii!
— No, da’ ce-i asta, măi?
Ne-a apucat de urechi cu o precizie chirurgicală. Eu am simțit cum mi se ridică degetele de la picioare de la pământ.
— Vă duc la miliție! Și peștii îi confisc!
Atunci mi s-a activat brusc instinctul de pescar cu acte în regulă. Am început să urlu mai tare ca el: — Nu! Eu merg la miliție! Tu ne-ai lovit! Îi spun lui tata! Și lui moșu’!
Am scos permisul. Nu doar că l-am scos, i l-am trântit în față! Ionu Petriții l-a luat, l-a întors, l-a studiat îndelung. În el se vedea clar lupta dintre dorința de a mă altoi și prietenia cu tata. A câștigat prietenia. La limită.
— No… da’ să nu vă mai prind!
Am plecat victorioși, cu capul sus și peștii împărțiți corect, ca niște mari infractori achitați.
Seara, când am ajuns acasă, tata deja știa. În Apuseni, veștile circulau mai repede ca apa Arieșului.
— De unde știai de pești? De ce n-ai așteptat să mergi cu mine? De ce l-ai amenințat pe Ionu Petriții?
Tonul era calm. Prea calm. Asta era faza de dinaintea furtunii.
Eu, în plină formă: — Arieșul nu-i numai al pescarilor mari! Și copiii au drepturi! Și mai știu eu niște locuri și o să merg mîine să-i pescuiesc!
— La colț, în genunchi! a zis tata, scurt.
Colțul nu era un loc. Era o sentință. Doi pereți reci și podeaua tare, nemiloasă! După câteva minute, genunchii începeau să doarǎ, apoi să amorțească, apoi să doară din nou…Stăteam cu fruntea aproape lipit de perete, cu mâinile pe lângă corp, nemișcat. Dacă mișcam un deget, auzeam imediat: — Stai drept!
Timpul nu mai curgea. Se târa! Nu era doar durerea din oase. Era rușinea. Si mai era si faptul cǎ cele doua surori mai mici aveau voie sa râdǎ si sǎ mǎ critice! Și totuși, tata nu m-a bătut niciodată. Dar colțul… colțul m-a învățat ce înseamnă greutatea tăcerii. Cu toate acestea, l-am iubit! Mult! Din păcate, tata a murit subit când eu aveam doar 19 ani!… S-a dus prea devreme. Dar de câte ori aud apa de munte, parcă îl văd venind pe mal, cu undița în mână și cu un pește care tot crește, ca-n poveștile lor pescărești!…
