Șofer la 14 ani pe camionul de cărat lemne din Munții Apuseni! În satul Dolești, comuna Avram Iancu, din Munții Apuseni – locul unde m-am născut și unde plictiseala avea domiciliu stabil – viața curgea lent, ca Arieșul Mic într-o zi fără chef. Eu eram singurul băiat într-o mare de fete: șase la număr – două surori, două verișoare și două vecine. Un adevărat consiliu feminin permanent. Eu eram minoritar, dar nu resemnat. De câte ori puteam, fugeam la joacă la Emiluț și Ionel, care locuiau suficient de departe cât să simt că am plecat „în deplasare”.
Drumul de la Câmpeni la Avram Iancu nu era asfaltat pe atunci. Era mai degrabă un fel de cărare mai lată plină de gropi. Rar, câte un camion sau un autobuz trecea prin zonă și ne umplea curtea, casa și plămânii cu praf. Locuiam chiar lângă șosea, așa că atunci când praful mă scotea din minți, luam găleata, apă din Arieșul Mic – care trecea la câțiva metri de drum – și udam porțiunea de șosea din fața casei. Era prima mea tentativă de „infrastructură rutieră modernă”…
Pe la 13-14 ani, viața mea a luat o turnură… motorizată! Un văr mai mare, Augustin, a absolvit școala de șoferi și s-a angajat șofer pe un camion de transportat lemne. În fiecare seară, camionul era parcat în curtea gospodăriei noastre. Pentru mine, apariția acelui camion ,,Carpați SR 131”, fabricat la Steagu Roșu, după modelul sovietic ZIS 150, a fost echivalentul unui OZN în Apuseni! Era ceva extraordinar! O minune pe roți!
Prima dată când l-am văzut, m-am urcat direct în cabină și l-am rugat pe Augustin să n-o încuie. Voiam doar să stau acolo. Să respir miros de benzinǎ și vise. Analizam fiecare comandă cu o admirație aproape religioasă. M-am pus la volan și, în mintea mea, conduceam deja ditamai camionul prin lume. Din momentul acela, aveam o nouă preocupare. Visam camionul și noaptea! Cred că și el mă visa pe mine…
De fiecare dată când Augustin se oprea acasă să mănânce sau să facă o pauză, eu eram deja în cabină. A început să-mi explice comenzile, iar eu l-am rugat să mă lase să accelerez când umfla vreo roată sau încălzea motorul. Încet-încet, am desprins – cel puțin teoretic – tainele condusului. Și într-o zi mi-am luat inima în dinți și l-am rugat să mă lase să conduc puțin camionul, pe lunca din afara drumului.
N-a fost încântat, dar a cedat. Când a văzut că mă descurc cât de cât, mi-a promis că mă mai lasă, dar nu pe drumurile publice. Așa se face că, încet-încet, am început să conduc camionul pe drumurile silvice, mergând cu el la încărcat de lemne ori de câte ori puteam.
Când au aflat părinții mei – și mai ales bunicul – a fost o tragedie demnă de teatru grec! Pe lângă bătaia încasată, tata mi-a interzis să mă mai apropii de mașină. Am fost disperat! Timp de aproape două luni m-am comportat exemplar: ascultător, silitor, aproape suspect de cuminte. Era una dintre cele mai triste perioade ale copilăriei mele.
După multe rugăminți și intervenții ale lui Augustin, am primit aprobarea tatălui. Din păcate, la scurt timp, în timp ce schimbam vitezele cu dublu ambreiaj – șoferii profesioniști știu despre ce vorbesc – mi s-a blocat cutia de viteze… A urmat un tărăboi general. Mașina a rămas blocată, iar mecanicii au venit tocmai de la Câmpeni. Speriat, am promis pe loc că am terminat-o cu șoferitul! Și m-am ținut de cuvânt.
Paradoxal, toată experiența asta mi-a folosit în armată. Am apelat la toate relațiile de la Centrul Militar Județean Alba ca să mă înscriu la școala de șoferi a armatei, la Săcălaz, în județul Timiș. Am dat testele, am intrat și, la primele ore pe un camion Steagul Roșu, instructorul militar a rămas șocat:
— Unde ai învățat să conduci camionul așa bine?
I-am povestit. S-a distrat și el. După șase luni de școală, am devenit șofer profesionist cu acte în regulă, cu cele mai bune rezultate din detașament. Am obținut categoriile B, C și E. Puteam conduce de la autoturisme la camioane cu remorcă sau TIR-uri. Mi-au dat și un ARO nou și m-au numit șoferul celui care conducea Aviația Militară din România, generalul-colonel Puiu Dumitru.
Dar despre asta… altădată.
