La Școala Gimnazială din Petrești (Sebeș), să-ți iei copilul după cursuri a ajuns o aventură cu nervi, claxoane și multă filozofie. Străzile Mihai Viteazul și Grădinilor, altminteri liniștite și cuminți ca o duminică fără vânt, se umplu brusc de mașini și agitație începând cu ora 11:45. De zici că toată suflarea comunei s-a hotărât deodată să participe la un raliu educativ, ediția „Ia-ți copilul, dacă-l mai găsești!”.
Părinții și bunicii vin din toate direcțiile: unii cu pași apăsați și răbdare monahală, alții cu mașina, cu geamul coborât și privirea pierdută între volan și speranță. Iar zona se transformă, preț de o jumătate de oră, într-o harababură de nedescris, un amestec de zâmbete, nervi și zgomot, ca într-o piesă de teatru în care fiecare joacă după propriul scenariu.
O bunicuță din sat, cu basmaua legată frumos sub bărbie, ne-a povestit că a venit într-o zi să-și ia nepotul din clasa întâi. A ajuns la școală, cum s-ar zice, „pe ceas”, la 11:45, și aștepta liniștită, cu răbdarea pe care doar bunicile o mai au. Între timp, străzile s-au umplut de mașini, și tot locul a prins viață ca un stup înainte de furtună.
Când s-a auzit clopoțelul, s-a dezlănțuit haosul. Copiii au ieșit val-vârtej, părinții au claxonat, au strigat nume din toate colțurile, iar aerul s-a umplut de voci, de pași, de confuzie și de dragoste panicată.
Bunicuța noastră a așteptat să treacă toată agitația, ca un om înțelept care știe că răbdarea bate viteza. Când s-a liniștit totul, a ridicat ochii… și nepotul — nicăieri! Atunci a început o căutare care ar fi putut fi lesne confundată cu o epopee locală: pe străzi, prin școală, pe la învățătoare — nici urmă de copil! Cu inima mică și pașii grei, s-a întors acasă, rugându-se în gând să-l găsească.
Și, minune mare! Când a intrat pe poartă, l-a văzut pe micuț cum stătea liniștit, mâncând o felie de pâine cu gem. „Am așteptat, bunico, da’ n-am dat de tine în aglomerația aceea… așa că am venit pe jos!”, i-a spus băiețelul cu o naturalețe dezarmantă.
Oamenii din sat dau din cap și zic că nu-i bine ce se întâmplă. Fac apel la edili să găsească o soluție, că nu-i firesc să te temi că-ți pierzi nepotul între două claxoane. Se zice că prin zonă stă o mașină de Poliție, dar polițistul pare să fi înțeles, ardelenște, că uneori e mai înțelept să nu te bagi în tăvălugul lumii — doar să privești de pe margine și să zici: „No, bine că s-o terminat cu bine!”
Poate că, într-o zi, primăria și conducerea școlii vor găsi o soluție. Până atunci, Petreștiul are parte zilnic de un spectacol gratuit: „Haos la 11:45”, în regia colectivă a părinților iubitori și a bunicilor neclintiți. Intrarea e liberă, ieșirea… mai complicată! (Foto Facebook)
