[vimeo width=”800″ height=”450″]https://vimeo.com/56597980[/vimeo]
Deşi sunt creştini desăvârşiţi, de Crăciun colindele lor sunt păgâne. Aşa le-au moştenit de la moşii lor. Când tot românul aduce slavă pentru Naşterea Pruncului, cu versuri ce aduc aminte de începutul creştinismului, moţii rămân ancoraţi în tradiţiile vechi ce preced naşterea lui Isus. Vechi de când lumea, aceste colinde sunt pe cale de dispariţie la fel ca şi cei care se mai încumetă să le facă auzite. Câteva dintre aceste ”corinde” cum mai sunt numite prin partea locului mai pot fi auzite unde nici nu te aştepţi! Nicidecum în inima munţilor, ci în mijlocul câmpului, la marginea judeţului Satu Mare.
Poveşti şi obiceiuri uitate în mijlocul câmpului, departe de locul de obârşie, de ”Ţara de Piatră” a Apusenilor, aproape de graniţa cu Ungaria. Prezenţa unui tulnic în aceste locuri poate fi greu de înţeles, însă nu este întâmplătoare. Vechiul instrument a fost construit în creierul munţilor pentru comunicarea la distanţă între gospodăriile răsfirate pe versanţi iar efectul sunetului se făcea simţit numai în relieful muntor unde văile amplificau ecoul. Emblemă a vieţii lipsită de tehnologie modernă, mai ales ceea a comunicaţiilor, când era nelipsit pentru comunicarea la distanţă, tulnicul mai poate fi întâlnit şi astăzi dincolo de crestele munţilor, la câmpie, unde ecoul aproape că nu există. Povestea începe în Apuseni în anul 1923 când reforma agrară din perioada interbelică aduce în judeţul Satu Mare sute de moţi, convinşi de către autorităţile de atunci că vor fi ajutaţi să înceapă o viaţă nouă în locuri cu pământ bun pentru agricultură. Dincolo de acest aspect a existat şi o conotaţie politică a guvernului de atunci, aceea de a face cuiburi româneşti în zonele ocupate de către maghiari.
Aduşi în câmpie cu promisiunea că vor fi ajutaţi, moţii au fost lăsai de izbelişte. O parte s-au întors în munţi iar o parte au început să-şi încropească gospodării cum au putut. Au învăţat şi agricultură, iar pământul roditor le-a adus şi un dram de prosperitate. La începutul războiului moţii sunt alungaţi de maghiari şi încep pribegia. Cei care mai aveau case la munte s-au reîntors la viaţa grea de acolo iar alţii au rămas pe lângă Turda. Satele lor au fost şterse de pe faţa pământului, iar la sfârşitul războiului cei care s-au mai întors au trebuit să ia viaţa de la început.
Marna este una dintre localităţile cu o astfel de poveste, în care oamenii au rezistat vicisitudinilor istoriei şi au mai avut puterea să reînceapă construirea unui sat cu aşezări şi rânduieli gospodăreşti. Moţii de aici trăiesc după aceleaşi obiceiuri de demult, dobândite şi păstrate din Apuseni.
Portul popular şi colindele din bătrâni mai pot fi întâlnite şi astăzi în preajma sărbătorilor mari din an. Chiar dacă valoarea lor etnologică este una foarte mare, corinda precreştină este din ce în ce mai rar cântată de către moţii din Marna. Versurile lor mai sunt cunoscute doar de către bătrâni, care sunt tot mai puţini. Tinerii se pare că sunt mai preocupaţi de colindele noi, mai ales cele de pe ”sticlă”, difuzate de canalele TV de profil. Şi totuşi mai există o mână de ”pui de moţi” care se opun modernismului, pentru a păstra ce a mai rămas din zestrea moţilor pribegi. Datorită lor, în colonia moţilor din Marna în preajma Crăciunului vor mai răsuna multă vreme corindele primordiale precreştine.
