Ce se ascunde după indicatorul ,,Terasa cu plăcinte” de la Mărtinie!

În desele mele plimbări pe Valea Sebeșului, am trecut de nenumărate ori pe lângă intrarea în satul Mărtinie, unde un indicator îți spune, fără prea multă diplomație: „Terasa cu plăcinte”. De fiecare dată mă uitam la el și-mi ziceam: „No, măi omule, doar n-o fi să mori fără să vezi și tu ce mare lucru-i acolo!”. Și, tot de fiecare dată, mergeam mai departe. Până acum.

Mi-am zis că-i musai să lămuresc problema! Că prea era lăudată terasa aceea și, vorba ardeleanului, dacă tot ai drum, măcar să știi pentru ce te abați. Așa că am ieșit de pe Transalpina și am luat-o în sus, pe un drum pavat, îngust și înclinat, de te făcea să te gândești serios dacă mașina chiar mai poate să urce sau doar se încăpățânează.

După câteva sute de metri, însă, am ajuns pe deal și am înțeles imediat de ce merită să urci. În fața ochilor mi s-a deschis Valea Sebeșului, într-o priveliște de toată frumusețea. No, aici era de mine! Am intrat direct la bucătăreasă, fără ocolișuri și fără filozofie. I-am spus că vreau niște plăcinte pe lespede: una cu brânză și cașcaval, una cu cașcaval și hribi și una cu mere.

N-a trebuit să aștept prea mult. Pe lespedea încinsă sfârâiau mai multe plăcinte, iar în restaurant era destulă lume. Se vede treaba că nu eram singurul care descoperise secretul dealului. Unii așteptau cuminți, alții, probabil, își făceau deja planuri să nu plece de acolo fără provizii.

Plăcintele au ajuns calde, numai bune de pus pe masă. Și, cum se cuvine, le-am încercat în liniște, privind peste vale și dealurile din jur. Aici trebuie să spun un lucru: plăcintele acelea au ceva! Poate că-i brânza. Poate că-s hribii. Poate că-i aluatul făcut cum trebuie. Sau poate că-i aerul curat, peisajul și faptul că mănânci pe un deal, după ce ai urcat cu mașina ca pe un traseu de raliu.

Cert este că gustul a fost unul aparte. Gustul copilăriei, într-o plăcintă fierbinte. În timp ce savuram plăcintele, mi-am amintit de satul copilăriei mele din Munții Apuseni. Pe vremea aceea, o plăcintă făcută în casă nu era ceva ce găseai la tot pasul. Era răsfăț. Când apăreau plăcintele, parcă se schimba și ziua. Nu mai conta ce mai era de făcut prin gospodărie. Se punea pauză la toate.

Și uite că, după atâția ani, am avut același sentiment. O plăcintă caldă, făcută pe lespede, mâncată în vârful dealului, cu Valea Sebeșului întinsă în fața ochilor, poate să te întoarcă în copilărie mai repede decât orice fotografie. Poate de aceea mi-au plăcut atât de mult. Sau poate pentru că, pur și simplu, sunt bune.

Și, până la urmă, indicatorul acela de la Mărtinie nu mințea. „Terasa cu plăcinte” nu este doar un indicator. Este o invitație. Iar eu, după atâția ani în care am tot trecut pe lângă ea, în sfârșit am acceptat-o.