Minerul bun la toate. Bun şi la casa omului, după vorba din popor. Personajulul este unul anonim la prima vedere, amestecat în gloata socialistă din anii de glorie ai comunismului. Din mocirla plată din punct de vedere social, unde planul de producţie era singurul obiectiv al tovarăşilor mineri, în care toţi erau egali cel puţin teoretic, un miner a ieşit la ”suprafaţă” graţie aptitudinilor artistice. Chiţibuşar de felul lui (cum îi place să se autointituleze) Vasile BABICI a devenit fără a-şi da seama imaginea minei Şuior din Maramureş.
Deşi meseria lui artistică nu a fost vreodată omologată sau recunoscută în rândul ortacilor, rezultatele muncii sale au dus faima minieritului maramureşean dincolo de graniţele ţării nescoţindu-l din anonimat. Chiar şi buna funcţionare a mine depindea oarecum de priceperea sculptorului. Scos din producţie dar pontat în continuare ca muncitor în subteran, artistul avea misiunea să facă vestitele plachete simbol ale minei. O căscuţă de miner cât unghia, un felinar (lampă cu carbid) cât vârful degetului mic şi un ”homer” adică un ciocan în miniatură. Toate aşezate lângă o floare de mină pe o plachetă furniruită. Astfel de simboluri erau comandate la fiecare delegaţie oficială dar mai ales pentru drumurile de aprovizionare din Bucureşti unde erau împărţite pentru cauciucurile maşinilor ce încărcau minereul. Vasile BABICI a muncit la mii de plachete. Chiar şi materia primă din care construia micile opere de artă o făcea rost cu greu, ”plătind” tot cu plachete la magaziile centrale ale regiei miniere. În atelierul improvizat într-o cabină de aeraj a minei a făcut la comandă până şi mingile de rugby în miniatură pentru echipa de atunci ”Ştiinţa CEMIN”, adevărate suveniruri ce erau dăruite oaspeţilor când se juca în deplasare. Operele de artă ale minerului din Şuior nu au fost niciodată omologate şi recunoscute oficial ca brand al Maramureşului deşi au rezolvat multe probleme pentru judeţ, precum vestitul piure de castane sau bătrâna pălincă pusă în trăistuţa tradiţională.
Mircea MUREŞAN