Profesorul şi artistul sucevean Sorin Baciu, foarte supărat pe mare parte a presei! Şi pe bună dreptate!

Cu ceva timp în urmă, am primit un interesant text tocmai de la un sucevean, profesorul Sorin Baciu (vezi foto). Am fost oarecum surprins, însă, trebuie să recunosc, plăcut surprins (inclusiv pentru că, după cum bine se ştie, site-ul nostru de presă se numeşte “Transilvania TV News”). El ţine cursuri la Şcoala Populară de Artă “Ion Irimescu” (Centrul Cultural “Bucovina”) şi, printre altele, a mai predat şi la Colegiul de Artă “Ciprian Porumbescu” din Suceava. Dar nu numai. Ca artist, “mă ocup de pictură în ulei pe pânză, pictură cu aerograf, grafică, tehnică mixtă şi fotografie”, scrie el pe blogul său. La cei 33 de ani, nonconformistul Sorin Baciu pare a face parte din categoria celor care nu suportă ignoranţa, făţărnicia, slugărnicia, pupincurismul, lucrurile făcute pe jumătate… şi nici cele spuse pe jumătate, asta e clar. Iar ceea ce încearcă Baciu să reliefeze în rândurile sale, din păcate se întâmplă în mai toată ţara, în aproape toată media.
Iată de ce am decis că merită să publicăm textul pe care artistul sucevean ni l-a trimis, concluziile rămânând în seama cititorilor.

“Profesionalism, interese sau incompetenţă?
Care e rolul unui jurnalist? După mintea mea de simplu locuitor al unui oraş care ştie doar să se bată cu pumnii în piept precum gorilele urlând că-s bucovineni şi nu moldoveni, jurnalistul are de făcut un singur lucru: să relateze ce s-a întâmplat în cadrul unui eveniment. Să nu uităm că omisiunea este fără doar şi poate o minciună. Sunt totuşi situaţii în care aceasta nu-mi pare a fi o minciună în sine pentru că nu e vreun interes politic la mijloc: evenimentele culturale. O văd a fi indiferenţă, neprofesionalism, nesimţire. Spuneţi-i cum vreţi. Din păcate, sunt cazuri în care e vorba de toate la un loc.

La terminarea facultăţii am făcut greşeala, pe care am încetat să o mai regret, de a mă întoarce în oraşul natal plin de vise şi dorinţă de face şi nu doar de a mima, uitând chiar şi de incidentul de la început de liceu când, la prima mea expoziţie, dăruisem un tablou unui ziarist care promisese solemn să scrie despre mine. Vă daţi seama ce bucurie era pe mine să se întâmple aşa ceva încă de la prima ieşire în public. Rezultatul a fost doar aşteptare şi nimic mai mult. Nu am găsit nimic scris. Aceasta a fost prima tangenţă cu mass-media suceveană. Nici participarea la expoziţii de grup nu a gâdilat curiozitatea de a afla cine e numele nou apărut pe scena urbei, astfel încât dintr-un demodat simţ etic sau civic cel puţin să fie prezentat prin intermediul acestui instrument de înştiinţări numit mass-media. E drept că nici eu nu sunt genul de om care să strige sau să afişeze dansuri de societate pentru deliciul orgoliilor celor din jur, însă încă am pretenţia infantilă probabil ca fiecare să-şi facă meseria aşa cum ar trebui măcar într-o măsură minimă. Probabil că pur şi simplu aşa e când trăieşti într-un cerc închis în care dansurile sunt făcute exclusiv de influenţele politice, orgolii, autoidolatrizări şi mână-ntinsă pentru a-mi face meseria. E drept că acestea sunt perfect valabile nu doar în cazul mass-media ci de la ocuparea de funcţii până la examenele auto, însă mă rezum acum doar la primul caz.
Doar doi oameni m-au contactat mai demult pentru un interviu. Unul dintre ei nu era ziarist ci colaborator la ziar, meseria lui fiind cu totul alta, motiv pentru care probabil nu a avut vreo pretenţie de orice natură. Deci se poate să vrei să promovezi şi altceva decât violuri, crime, bătăi, furturi, redactate de altfel în acelaşi stil ca şi un eveniment cultural după şablonul: localizare în timp; politicieni prezenţi; cine a vorbit; un citat din ce s-a vorbit; eventual numirea unor distincţii obţinute în trecut de câţiva cunoscuţi – mândru necrolog al deschiderii unei expoziţii. Practic se scrie despre eveniment doar că mai puţin despre… eveniment. Unde este ziaristul acela care dacă se ocupă de astfel de evenimente, atunci să cunoască terenul pe care calcă? Oricine poate scrie un necrolog.
De ziua internaţională a poeziei s-a ţinut o nouă şedinţă a unui cenaclu literar sucevean alături de care în trecut multe desene am făcut stând în cafeneaua ce răsuna de poezii, critici şi polemici diverse, de altfel eu fiind singurul artist plastic care poate fi văzut în oraş desenând cu eterna ceaşcă de cafea în faţă. Într-o perioadă au dat chiar curs provocării mele la un joc creativ care să îmbine arta vizuală cu scriitura, pe care l-am făcut cu ajutorul blogului personal. Mă mir că acestea nu contează în ochii jurnalistului şi mă refer acum la unul anume care m-a văzut desenând la această ultimă întâlnire de poeţi cu veşnica mea cafea dinainte. Scriu acestea nu dintr-un orgoliu rănit. Important e să fii apreciat sincer doar de câţiva oameni, iar aceia există, însă ce şansă să ai de a fi văzut într-un oraş în care totul se învârte în circuit închis? Un artist plastic trăieşte practic din imagine. E un om cu care te poţi mândri că-l ai în oraş sau poţi da cu el de pământ doar scriind despre el. Indiferent de situaţie, îl faci să vrea mai mult, să evolueze, să se dezvolte şi astfel ai de câştigat şi tu ca jurnalist pentru că vei avea ce scrie, vei avea materie primă pentru a-ţi câştiga propria pâine într-un mod constructiv şi onorabil. O văd ca pe o simbioză. Mă înşel?
Ceea ce m-a făcut să-mi rup din timp şi să privesc problema, este faptul că am trimis un mesaj acestui om, mesaj prin care i-am adus la cunoştinţă de activitatea mea cu acel cenaclu la care m-a văzut desenând, dar nu a menţionat acest fapt care nu e extraordinar, ci… altceva. Un „altceva” într-un oraş fără teatru, filarmonică, galerie de artă, dar cu orgolii uriaşe. Un „altceva” care probabil va inspira şi pe alţii. Un „altceva” care dă o altă imagine barului ori cafenelei unde se petrec telenovele sau stau ciorchini de elevi cu berile-n faţă. Mesajul trimis acestui om din mass-media a fost văzut, dar nu s-a soldat cu vreun răspuns de nici o culoare mai ales că în el îmi anunţasem disponibilitatea de a ne întâlni şi colabora pentru cartea cu artişti suceveni – de care am auzit că domnia sa o pregăteşte.
În final, mă întreb ca unul care abia se trezeşte din beţie: cât de jos a decăzut breasla media? Atât de jos încât să mi se facă milă de acei câţiva care pot fi numiţi cu adevărat profesionişti? Prin urmare, nici vorbă să generalizez, departe de mine gândul de a-i băga pe toţi jurnaliştii în aceeaşi oală! Să nu uităm că mass-media e un element deosebit de puternic în educaţia maselor, ca să nu mai vorbim de formatorul de opinii, o adevărată forţă folosită de prea multe ori ca armă împotriva propriului popor. Propun să nu mai promovăm reuşita prin desfrâu afişând fata de la pagina cinci. Să punem în locul ei personalitatea de la pagina cinci în care să fie prezentaţi oameni deosebiţi, fie ei profesori, inventatori, artişti, elevi olimpici. Să ne ţinem valorile îmbrăcate!
Textul de mai sus l-am scris în 4.04.2014 şi uitasem de el până astăzi când am văzut un articol al cărui titlu mirosea clar a pălăvrăgeală de mahala. S-a confirmat încă din primele rânduri. În cazul de mai jos e vorba de un alt jurnalist decât cel despre care am scris mai sus. De ce de mahala? Simplu:
1. în Suceava este, de când mă ştiu eu, concurenţă între două licee devenite colegii: “Ştefan” şi “Petru” (n.m. – aşa a scris semnatarul textului);
2. pentru că aşa-s ziariştii pe la noi: doar cu numele.
“păduchi” + “prestigiu” —> formula magică a pseudoziariştilor de a umfla venele globilor oculari şi a face lumea să citească şi să se minuneze pentru… ştire de nimic. Cine ştie de pe unde o fi luat… fără să vrea… vreun elev, o mostră de păduchi în timpul vacanţei, care şi-au tras un copy/paste, că doar aşa e moda şi la nivel înalt.
Titlul (n.m. – recte titlul “Elevi cu păduchi la un liceu de prestigiu din municipiul Suceava”, articol apărut într-o publicaţie suceveană) e compus ambiguu în privinţa gravităţii, ca să lase loc imaginaţiei cititorului să exagereze de unul singur pentru a se evita vreo posibilă acuză îndreptată spre autoare, însă chiar din primul cuvinţel al articolului se elucidează nivelul impresionant al catastrofei: “câţiva”. Da, doar câţiva. Puţintel. O ţârucă. Avem de-a face aici ori cu o problemă de logică, ori una de etică. Dar, dacă tot a început în forţă cu imaginea apocaliptică uşor ştirbită de primul cuvinţel, a trebuit să revină de-a dreptul brutal cu picioarele-n grumazul liceului mitraliind: unitate de prestigiu + copii de bani gata + umplut de păduchi. Da, dragilor, e vorba doar de acei “câţiva”. Apăi dacă n-a putut umple tot liceul de păduchi până-n apendice, măcar p’ăia “câţiva” să-i umple de să li se perturbe legile fizicii. Săracii nu mai vedeau lumina zilei la cât se umplură de păduchi. Apoi urmează încă un fapt absolut incredibil: “păduchii au creat probleme imediat după reluarea cursurilor”. Vă daţi seama câtă destoinicie şi muncă de echipă la ei? S-au organizat şi aşteptat cuminţi ca să dezlănţuie urgia “imediat după reluarea cursurilor”, dar ziaristul nu se gândeşte să se oprească aici, ba chiar ştie şi exact momentul: miercuri. Bine că n-a fost joi, că făceam legătura cu filmul “Nuntă mută”.
Pe când un titlu de genul “Au înflorit copacii din curtea unui liceu de prestigiu din Suceava”?
Acum, pentru încheiere: probabil unii vă întrebaţi de ce scriu astfel despre ziariştii din oraşul în care locuiesc şi pe care ar trebui să-i pup în fund ca să scrie frumos despre mine. Uite, de aia! – mersul biped ca urmare a evoluţiei are alt rol decât cel de a te coborî şi face “pup” între două semisfere. Blestemat fie păduchele ce va scrie la moartea mea “artistul plastic Sorin Baciu…”, pentru că aşa e moda, se pare. Îl ignori, îi întorci spatele, îl fraiereşti, îţi baţi joc de el scriind numa’ despre tot soiul de fufe, dar după ce piere artistul, i se dezlănţuie afecţiunea precum lacrimile lungi de crocodil.
Sunt curios ce ar comenta acei câţiva oameni de valoare din mass-media care cu adevărat pot fi numiţi jurnalişti; sau ziarişti; sau gazetari. De fapt, profesionişti adevăraţi în meseria lor. E drept că pentru a ajunge şi la ei acest text depinde în foarte mare măsură de voi, cei care tocmai aţi citit. / Sorin Baciu”
Peter-Vasile CZOMPA

6 Comentarii

  • Răspunde iulie 3, 2014

    Stefan Seagull

    Se aplica si in Baia Mare , PERFECT ! E adevarat ca o infima parte a oamenilor de presa nu se includ in categoria mojicilor media, deci nu putem generaliza . Sa zicem ca, articolul se aplica in majoritate si presei maramuresene . Articolul asta ar trebui citit in Piata Universitatii, in fata a 500000 de oameni si atunci am putea spune ca am castigat Revolutia din 1989 . Nihil sine Deo !

    • Răspunde iulie 7, 2014

      Sorin Baciu

      E păcat într-adevăr când pentru multele rebuturi dintr-o breaslă, suferă şi cei puţini care n-ar trebui.

  • Răspunde iulie 4, 2014

    Adrian

    Trebuie să violezi vreo minoră sau să calci vreun parlamentar ca să atragi atenţie în oraşul ăsta semidoct. Oamenii cu ceva calităţi nu sunt luaţi în seamă de masa de căţei care sunt în mintea emisiunilor jenante produse de trustul Intact.

    • Răspunde iulie 7, 2014

      Stefan Seagull

      Asa e. Un oras care se pretinde a fi o simfonie, cand de fapt e doar o manea ieftina . Am fost si eu pe acolo anul trecut si cam asta am gasit : http://deex.ro/index.php/exemple/din-romania/item/68-primaria-sucevei-pericol-public

    • Răspunde iulie 7, 2014

      Sorin Baciu

      Eh, acum două zile aş fi putut ajunge şi eu în atenţia presei suceve dacă nu aş fi condus preventiv: mi s-a făcut verde la semafor, pornesc maşina şi observ în ultimul moment cum un tir intră pe roşu din partea stângă fără să aibă nici o problemă. Nu aveam cum îl observa decât în ultimul moment pentru că ieşise de după alt tir care era deja oprit la semafor. E bine că s-au inventat frânele pentru că altfel mă lua în plin.

  • Răspunde septembrie 26, 2014

    Chifan Catalin

    Sunt de acord cu tine Sorin! Bravo ! 🙂

Comentează